Acasa » Blog » Dorin Chioțea: Ultima zi, fără vreun nume

Dorin Chioțea: Ultima zi, fără vreun nume

E greu să scrii ceva într-un ziar care se tipărește pentru ultima dată. Cu câteva zile în urmă, am vorbit despre ce a însemnat ProSport pentru mine și ce am dat eu acestei publicații. Azi scriu despre oamenii de la ProSport, pentru că ziarul acesta a însemnat mereu sacrificiul, truda, pasiunea și ambiția lor.
06 dec. 2013, 08:28, Blog
Dorin Chioțea: Ultima zi, fără vreun nume

E greu să scrii ceva într-un ziar care se tipărește pentru ultima dată. Cu câteva zile în urmă, am vorbit despre ce a însemnat ProSport pentru mine și ce am dat eu acestei publicații. Azi scriu despre oamenii de la ProSport, pentru că ziarul acesta a însemnat mereu sacrificiul, truda, pasiunea și ambiția lor.

Nu vreau să dau nume. Le găsiți în colecția ziarului, încă de la primul exemplar tipărit în 1997, acela cu „Dinamo ia tot” pe copertă, Prosport a făcut istorie și a însemnat inovație, a fost un loc unde libertatea de exprimare s-a simțit în largul ei. A fost o școală de viață și rămâne o arhivă mentală de experiențe formidabile, de cunoaștere, de riscuri asumate.

Cred că toți cei care au trecut pe acolo încearcă azi un sentiment de tristețe amestecată cu nostalgie. Sunt câteva sute de oameni, mulți dintre ei având poziții redutabile în companii FMGC, în bănci, asigurări, avocatură etc, pentru care redacția a fost un loc de muncă unde au venit cu plăcere și unde au dat drumul creativității. Oameni care au lăsat în urmă energii consumate în ritmuri diferite, dar alimentate de iubirea pentru frumos, pentru că frumos înseamnă gustul competiției, omenescul lacrimilor, tensiunea, frustrarea și emoția de sub tricolor.

Toți oamenii aceștia au muncit. Din greu. Uneori crâncen, mai mereu până târziu în noapte. Pe salarii mici, făcând cu dificultate față unor cheltuieli mari. Tot timpul uitând să mănânce sau mâncând pe unde apucau. Merdenelele cu brânză și băuturile acidulate le-au fost hrana și băutura ani în șir. Au stat mai mult la lucru decât au făcut-o cu și pentru familiile lor, destule destrămate din motive legate de serviciu. Și-au văzut copiii crescând fără să știe cum, și-au văzut părinții plecați dintre noi fără să realizeze cum de timpul a trecut, și-au văzut week-end-urile tinereții lor irosite – sau investite – în pasiunea pentru sport. Dar au fost fericiți, mereu și mereu, considerându-se norocoși că sunt plătiți pentru a-și face o plăcere. Și că sunt mulțumiți să practice cea mai frumoasă meserie din lume: cea de reporter sportiv.

Toți acești colegi de breaslă sunt parte din masa eroilor anonimi de zi cu zi, eroi necunoscuți care fac România să meargă. Mă înclin în fața lor și sunt fericit că nu dispar.

Succes on-line, dragilor.

Aceste rânduri sunt pentru voi.