Vraful de acte stă cuminte pe masa rococo din fața vorbitorului. În jur, totul strălucește. Foița de aur prinde o culoare intensă în soarele lăptos de la început de septembrie, iar lumina continuă să intre lacomă prin ferestrele care au hibernat luni întregi sub greutatea obloanelor de lemn trase. Pentru o oră, criza din club a rămas sub crucea aurită amplasată de ultimul proprietar la poarta din Aviatorilor. Dacă fiecare deceniu din viața unei echipe ar fi reprezentat de un loc, clădirea cu un stil arhitectural clasic și cu decorațiuni rocaille este leagănul Stelei ultimilor 10 ani, așa cum stadionul Sanchez Pizjuan din Sevilla e simbolul anilor 80. În 30 de ani, proletara campioană a Europei din 1986 a căpătat un aer căutat burghez, cu note aurii de kitsch și cu o nuanță ostentativ religioasă, dar între timp și-a pierdut identitatea. Acum, clubul nu se mai numește Steaua, ci FSCB, iar originile sale recente se pierd printre rândurile convențiilor – tipărite, ștampilate și semnate de zeci de generali – răsfoite ostentativ de George Becali în prima zi de septemvrie douămiicincisprezece.
Nicicând, parcă, atât de mulți oameni nu au privit, avizi și totodată confuzi, niște imagini în care cineva citează din scriitura alambicată și lemnoasă a avocaților. „Uite ce scrie aici! Preia în întregime tradiția și gloria de la clubul de fotbal al Armatei, preia tradițiile glorioase. Păi, mai e palmaresul la ei?”. Deci, pleacă sau nu pleacă? Becali arată cu îndârjire pasaje subliniate cu un marker galben și se alimentează din tăcerea jurnaliștilor din fața sa, la fel de experimentați în hârjoane avocățești precum oamenii din fața televizoarelor. Mesajul se vrea a fi unul clar: Steaua e a lui, a preluat-o, a plătit datorii, generalii au votat, doar bodyguarzii lui Păunescu s-au abținut, există dovada filmată – o casetă video TDK de genul celor pe care românii trăgeau pe vremuri Rambo apare în mâna lui Becali – , a investit și cu toate astea i se vrea răul. Deși pe ecran vorbește o pretinsă victimă – „m-am dat jertfă pentru Steaua” – , scena n-are nimic înduioșător.
Conferința are, în schimb, momente comice. „Le dau coeficientul UEFA. Când am luat eu echipa, jucam cu West Ham”. Tonul lui Becali e superior, zeflemitor, dar West Ham United, echipa din Premier League eliminată de Steaua în 1999, îi avea pe teren pe Frank Lampard, Rio Ferdinand, Joe Cole și Paolo Di Canio, nume necunoscute la fostul palat Auschnitt. Nu e, însă, nimic surprinzător. Marcatorii de la Sevilla, Balint și Lăcătuș, îi sunt la fel de străini investitorului căruia generalii i-au predat necondiționat Steaua într-o adunare generală filmată în secret cu o cameră video pentru nunți și botezuri. Mai e ceva care-i scapă lui Becali. Steaua – chiar și vlăguită de lăcomia generalilor – nu părăsea Europa în august și se bătea tenace în noroaiele din noiembrie cu o mândrie pe care doar campioanele continentale o au.
Nesimțind suficientă simpatie în publicul, altădată cald, așezat pe scaunele din fața sa, actorul cabotin nu renunță și apelează la toate trucurile meseriei. Îi laudă pe Mironică și pe Tolontan, critici cunoscuți de-ai săi, apoi revine la alinturi: „Am adus 150 de milioane în țară, am plătit 50 de milioane taxe și impozite”.
De la calcule, Becali trece la bancuri cu Dumnezeu și cu el, vorbește despre dezlegarea duhovnicească obținută verbal pentru a investi în fotbal, apoi coboară în catranul amenințărilor în timp ce fața i se înroșește, iar vocea se gâtuie: „Las clubul fără datorii, dar am de luat 10 milioane până în iulie 2016. Îi iau. Iau și drepturile TV, iau 8 jucători și 5-6 juniori și las salariile neplătite o lună spre două, ca să vadă și ei cum e să dai 800.000 de euro odată. Mă duc la Petrolul, cu 15.000 de oameni în tribună…Zeu!”.
Zeul își încheie satisfăcut demonstrația mixtă de religie, drept, economie, morală și fotbal. Zâmbetul de pe fața lui îmbătrânită și-a pierdut din intensitatea deceniului trecut, atunci când Becali hohotea nebunește într-un studio țipător aflat deasupra restaurantului KFC din Romană. Era o seară de Champions League și investitorul era invitatul lui Dan Diaconescu. Ca din senin, prin telefon a intrat Dumitru Dragomir, atins în orgoliu de unele vorbe aruncate de Becali: „Fac un autodenunț! L-am ajutat să fure Steaua. E un diavol. A luat Steaua prin șantaj. I-a plimbat pe generali prin concedii, apoi i-a șantajat”. Momentul critic a fost stins de intervenția unui pacifist prin excelență, Nicu Gheară. Amenințați explicit în direct, Becali și Dragomir au tăcut ascultători ca doi dulăi de pază dresați la sânge.
Nicio autoritate a statului nu a urmărit atunci firul arătat de șeful Ligii într-o clipă de furie vecină cu nebunia, dar scena a rămas într-un colț de YouTube. Rupeți-vă câteva minute și dați play filmului! O să vă minunați cum un dialog trivial poate dezlega ca prin farmec rândurile de text întortocheat scrise de o mână pricepută de avocat și citite fără dicție de Becali într-o după-amiază superbă de toamnă. Sigilii, ștampile și convenții se risipesc în fața scenei, sute de paginii A4 își pierd brusc orice valoare.
Bine, bine, a furat clubul, dar unde e acum adevărata Steaua? Abuzată, înfometată și jefuită de generali în anii 90, predată ca o sclavă în târg unui negustor care apoi a îmbrăcat-o în foițe de aur pentru a profita de ea în ciuda subnutriției, Steaua nu poate fi prinsă prin niciun act. Ea nu locuiește nici în casa din Aviatorilor, nici în sediul CSA de lângă cimitirul Ghencea.
Steaua București este un duh care plutește deasupra stadionului Ghencea, așteptând să fie invocată printr-o mantră rostită corect la momentul potrivit. Abia atunci, prizoniera ultimelor decenii se va arăta în adevărata ei splendoare celor care o iubesc cu adevărat și care înțeleg că afacerea în fotbal nu are nicio treabă cu sămsăria.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER