"Eu şi Hagi ne-am câştigat, ca jucători, dreptul de a antrena marile echipe!"

• 
• 

- 2 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

Robert Prosinecki (43 de ani), unul dintre cei mai tehnici jucători croaţi din toate timpurile, apare în holul luxosului hotel Calista îmbrăcat în trening. Înainte de interviu merge pe terasă, pentru câteva ţigări: "Vin în cinci minute!". Fostul coleg al lui Hagi de la Barcelona şi Real Madrid se întoarce la timp şi se aşează în locul cel mai retras din lobby, parcă pentru a nu fi văzut. Fiecare vorbă a sa e însoţită de gesturi ample. Povesteşte cu drag despre prietenul Belodedici, despre Hagi şi Popescu, dar şi despre marea sa iubire, Steaua Roşie Belgrad, al cărei antrenor este în acest moment.

Mister, aţi jucat alături de unii dintre cei mai mari fotbalişti români, Gică Hagi, Belodedici...
(întrerupe reporterul) Nu uita de Gică Popescu, care mi-a fost căpitan la Barcelona... Cu Belo am o relaţie specială şi acum, e un om deosebit. El vine destul de des la Belgrad, chiar vara trecută ne-am întâlnit, când a fost în Serbia cu juniorii României, şi vorbim des la telefon. Cu Hagi şi Popescu nu am aceeaşi relaţie, trebuie să recunosc, dar ştiu ce face fiecare dintre ei. Sunt la curent cu tot. Ştiu că Gică are acum o Academie de fotbal în România... undeva lângă mare, nu?

La Constanţa...
Aşa, aşa!

În perioada în care Steaua Roşie a dominat fotbalul european, cât de important era rolul lui Belodedici într‑o echipă plină de jucători foarte talentaţi de la mijloc în sus?
El a fost unul dintre cei mai tari fundaşi pe care i-am întâlnit! Iar când am câştigat Cupa Campionilor era, în mod cert, unul dintre apărătorii cei mai buni din Europa. Faptul că el a reuşit să cucerească de două ori acest trofeu spune tot. Şi gândeşte-te că a făcut asta cu două echipe din Est...Venirea lui la Steaua Roşie a schimbat total jocul nostru. Eleganţa şi mai ales inteligenţa lui pe teren ne-a făcut o echipă mult, mult mai puternică!

"Şi sârbii, şi românii au avut talente uriaşe!"

Steaua Roşie şi Steaua Bucureşti erau două dintre cele mai puterice echipe de pe continent în acea perioadă, ce s-a întâmplat între timp de nivelul a scăzut atât de mult?
(se opreşte şi îi dă unuia dintre secunzi o pungă în care sunt două tricouri ale lui Dinamo Zagreb primite cadou)
Noi aveam o echipă de foarte mare calitate, poate cea mai bună din Europa în perioada aceea. Îţi spun doar câteva nume: Mihajlovic, Savicevic, Jugovic, Belodedici! Jucători care, ulterior, au plecat în campionatele puternice şi au făcut şi acolo lucruri remarcabile. La Milan, la Sampdoria, la Juven­tus, la Inter! Ca o echipă precum Steaua Roşie sau Steaua Bucureşti să câştige cel mai important trofeu al Europei fără jucători străini şi cu bani foarte puţini - sau chiar deloc - înseamnă un singur lucru: talent! Talent pur, asta aveam noi!

Dar ce s-a întâmplat de fotbalul a coborât atât de mult ca valoare în Serbia şi în România?
Banii! S-a schimbat foarte mult gândirea acum, jucătorii pleacă încă de foarte tineri în străinătate. Normal că nu poţi să faci o echipă bună în ţara ta, dacă nu ai banii necesari pentru a-i ţine pe cei mai talentaţi jucători. Asta e o problemă foarte, foarte gravă pentru cluburile din Estul Europei… Steaua Roşie, Partizan, Steaua Bucureşti. Marile talente pleacă mult prea repede din ţările lor şi tu te uiţi neputincios pentru că n-ai ce să faci ca să le opreşti.

E vreo diferenţă între situaţia României şi cea a Serbiei?
Sigur! Nu uita că Iugoslavia avea un campionat foarte puternic, cu echipe din Serbia, din Croaţia sau Bosnia. Acum, după separare, fotbalul e diferit…

"Niciodată nu mi-a fost frică! Dacă îmi era, stăteam acasă!"

Apropo de acest lucru, sunteţi poate unicul croat iubit la Belgrad…
Ştii, dacă nu erau războaiele nu ai fi făcut remarca asta, ţi s-ar fi părut un lucru normal. Asta e istoria mea, nu pot să o schimb. Eu am jucat la Steaua Roşie patru ani, club pentru care am făcut lucruri uriaşe şi niciodată nu am avut probleme din cauza naţionalităţii. Şi vorbim de clubul cu poate cei mai naţionalişti suporteri din Serbia! Ei se comportă frumos cu mine şi acum, sunt aici de un an, încercăm să muncim cât mai bine pentru a deveni campioni.

Sunteţi, alături de Gică Hagi, unul dintre puţinii jucători care au jucat şi pentru Real Madrid, şi pentru Barcelona. Care e diferenţa dintre cele două echipe?
Niciuna! Vorbim de cele mai mari cluburi din lume, de două oraşe importante… E aceeaşi presiune peste tot. De-a lungul timpului, Barcelona şi Real Madrid şi-au împărţit perioadele de supremaţie. Real a fost mai bună până la un punct, cu atâtea titluri câştigate, acum e Barcelona, datorită jocului pe care îl are, dar când eşti acolo vezi că diferenţele sunt foarte mici. Organizare, mentalitate, tot!

Ce s-a schimbat între timp la Barcelona de a ajuns, conform unora, cea mai bună echipă din istoria fotbalului?
Nimic! Doar jucătorii! O echipă nu se face într-o zi, ci trebuie urmaţi anumiţi paşi. Barcelona culege acum roadele urmării acelor paşi. Faptul că şi-a păstrat, indiferent de nivel, aceeaşi filosofie de joc, faptul că a promovat tineri jucători de la grupele de juniori, care ştiu spiritul Barcelonei, a făcut ca echipa să ajungă atât de sus. Şi, peste toate, Pep Guardiola!

"Steaua Roşie - Partizan, ca Boca - River"

După ce îmbraci tricoul lui Real Madrid, nu ai reţineri în a merge la marea rivală? Din nou, cazul dumneavoastră şi al lui Gică Hagi...
Mie nu mi-a fost frică niciodată de nimic! Păi, dacă îmi era teamă, nu mergeam nici la Steaua Roşie, având în vedere tensiunile dintre sârbi şi croaţi. Asta e viaţa, iar în fotbal trebuie să fii profesionist. Sigur că poţi avea ceva probleme cu suporterii, din cauza faptului că te transferi la marea rivală, dar ăsta e fotbalul.

E ca şi cum te-ai transfera de la Steaua Roşie la Partizan....
(amuzat de comparaţie) Ha-ha! E destul de diferit pentru că aici vorbim de două echipe din acelaşi oraş! Iar la Belgrad e mult mai multă tensiune, se trăieşte mai intens această rivalitate. La Barcelona, de exemplu, te întâlneşti cu suporterii Realului doar o dată, de două ori pe an, când mergi să joci la Madrid. Steaua Roşie - Partizan e una dintre cele mai mari rivalităţi din lume, din Europa doar Lazio - Roma se poate compara... Să fiu mai exact, e ca Boca Juniors - River Plate!

Cum se trăieşte un astfel de meci, atât ca jucător, cât şi ca antrenor?
Tensiunea de dinaintea unui astfel de derby e incredibilă! Oamenii trăiesc şi aşteaptă un an întreg pentru două meciuri! Doar asta contează în Serbia....

"Hagi trebuia să plece ca să arate lumii cât de mare este"

Cât de greu este pentru un jucător venit din estul Europei să se adapteze în vestiarul celui mai mare club din lume, Real Madrid?
Sigur, ai nevoie de o perioadă de adaptare. Mâncarea e diferită, antrenamentele sunt diferite, oraşul e diferit. La mine a fost mai dificil din cauza faptului că m-am accidentat repede şi nu am jucat un an şi jumătate.

Dar pentru Hagi? De ce credeţi că nu a reuşit la Real Madrid sau la Barcelona lucrurile pe care ulterior le-a făcut la Galatasaray?
Nu e uşor să vii într-un loc în care presiunea e imensă şi trebuie să câştigi tot timpul! La Real nu există locul doi, nici la Barcelona. Asta e atmosfera de la cluburile mari. În cazul lui Gică, ştii cum e, uneori ai nevoie de o schimbare, de un mediu nou pentru a te descătuşa. Poate că el nu s-a obişnuit şi a fost nevoie de un loc nou pentru a arăta cât de bun este! Hagi a avut un talent imens, puţini din lume au fost ca el. Cum am zis, uneori îţi ies lucrurile, alteori nu, dar Gică avea acea calitate pe care doar fotbaliştii uriaşi o au.

"N-aş fi antrenat Steaua Roşie dacă nu eram Prosinecki"

La fel ca şi Hagi, dumneavoastră v-aţi început cariera de antrenor de la un nivel ridicat, Steaua Roşie. Sunt mai mari aşteptările datorită lucrurilor pe care le-aţi realizat ca jucător?
Uite, eu am fost unul dintre cei mai importanţi jucători de la Steaua Roşie. Am câştigat Cupa Campionilor, titluri, bla-bla-bla. Dar asta nu îmi garantează că voi fi şi un bun antrenor. Voi face totul posibil pentru a reuşi, dar n-am nicio garanţie că aşa va fi.

Dar presiunea e mai mare pentru marii fotbalişti care devin antrenori?
Sigur! Dar noi ne-am câştigat ca jucători dreptul de a antrena cele mai importante echipe, cele pentru care am făcut istorie! Dacă eu nu eram Robert Prosinecki - marele jucător - prima mea echipă ca antrenor nu ar fi fost niciodată Steaua Roşie! La fel şi în cazul lui Hagi, prima lui experienţă pe bancă a fost la naţionala României, apoi Galatasaray, apoi Steaua… E un merit al nostru, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să muncim zi de zi pentru a avea rezultate.

E greu pentru un jucător de talia dumneavoastră să renunţe la fotbal?
Pentru mine, fotbalul a fost o obsesie! Cea mai frumoasă senzaţie din lume, nu există ceva care să se compare cu fotbalul. Şi uneori îţi lipseşte. La început e mai uşor, te trezeşti dimineaţa şi zici <Aaaa, ce bine că mai pot să dorm şi nu trebuie să mă duc la antrenament>. Dar pe zi ce trece începe să îţi lipsească tot mai mult adrenalina aceea pe care ţi-o dă un meci de fotbal.

Şi ce trebuie să faci ca să te acomodezi mai repede cu gândul că nu vei mai juca niciodată?
Să începi să antrenezi sau să îţi găseşti o altă ocupaţie. Îţi spun din experienţă, pentru că după ce m-am lăsat am stat destul de mult timp fără să fac nimic. N-a fost cel mai plăcut lucru...

Nu îmi lipsea nimic la Steaua Roşie, câştigasem tot ce era de câştigat. Singura diferenţă era că la Real Madrid luam mai mulţi bani şi era un club mai mare.
Robert Prosinecki, antrenor Steaua Roşie

Robert era ca argintul viu, când sus, când jos. Mai fuma, mai bea o cafea, nu avea stare. Am stat cu el în cameră, e un om extraordinar
Miodrag Belodedici, fost internaţional

Când eşti fotbalist şi ajungi la un anumit nivel, nu mai ai timp de nimic. Nu îţi vezi familia, copiii nici nu ştii când cresc. E greu, dar în acelaşi timp iubeşti la nebunie jocul acesta!
Robert Prosinecki, antrenor Steaua Roşie