Editorial CTP** Pomanagerul visului românesc

„Mie o să-mi ducă sicriu pe brațe jucătorii și suporterii de la Steaua. Când o fi să mor, ei o să mă ducă la groapă.“ Mai știți cine a spus asta? Nu Eminescu, deși e vorba de la Steaua (un clan Sadoveanu exista prin sectorul 1, recuperări cu pus capul la roată; simt o nevoie acută, nu știu de ce, să apară și un clan Eminescu), el era un mic copil prin 2006 cu al său „Nu voi sicriu bogat/ Podoabe și flamuri,/Ci-mi împletiți un pat/Din veștede ramuri“, pe lângă eroul mileniului, cel care a rostit în direct prorocirea de mai sus. Dacă puneai în titlul unui articol pe net Mihai Eminescu, adunai cel mult 2-300 de accesări toată ziua, dacă puneai Becali, sau, simplu, Gigi, săreai de câteva mii în trei ceasuri, fie și să fi fost sub titlu clasamentul Ligii de anul trecut. Iar la televizor, de la Dan Diaconescu și până la Emil Hurezeanu, cu toții doreau să-i mulgă cuvinte de folosință pentru nație despre lume, Băsescu, Bănel, viață, dreptate, Dică și Dumnezeu.
Și astăzi, Becali, Gigi Becali, are șansa să fie dus pe brațe, la reanimare, dacă intră fără bodiguarzi în sectorul steliștilor. Iar pentru momentul fluierului final al lui Dumnezeu se gândește, pesemne, la o firmă serioasă de pompe funebre, de vreme ce se tocmește să vândă Steaua unor afaceriști israelieni. Cu preparatorul fizic Yesilova a avut o problemă că era musulman; cu Steaua creștină n-are nicio problemă s-o încredințeze religiei mozaice. Sic transit gloria mundi – așa l-a trăsnit pe Gheorghe în munți.
Prin natura meseriei, am fost mai mereu conectat la destinul d-lui Becali, începând cu încercarea publică a d-sale din 2001 de a-mi da cu o scrumieră în cap, moment care a marcat și lansarea brandului Becali în politică. La scurt timp după aceea, d. Becali declara la televizor că a greșit față de mine, că s-a lămurit că sunt doar doi români adevărați în țara asta, Becali și Popescu. Apoi, întrucât încetasem să mai fiu „o zdreanță“, m-a invitat în tribuna zero a Stelei. Ceea ce nu l-a împiedicat să-mi stabilească prețul de cumpărare ca jurnalist, în fața căruia spunea că n-aș putea să rezist: 5 milioane de dolari. Ce să vă mai spun? Mi-a oferit să fiu șeful televiziunii sale personale; să fac un partid: „Ia-i dumneata pe Hurezeanu, pe Dinescu, pe Pleșu, pe Liiceanu și faceți, domle, un partid adevărat, românesc, vă dau eu un milion de euro ca să vă puneți pe picioare.“ În fine, m-a somat pur și simplu să candidez la președinție, căci d-sa mă va susține.
Am deci, cred, căderea să spun câteva lucruri despre fenomenul Gigi Becali. Cei care astăzi îl înjură au și uitat că acest om a fost odinioară primul politician după președintele Băsescu în clasamentul încrederii publicului românesc. Cum a fost posibil? A împărțit pomeni, de la euroi mototoliți scoși din buzunarul de la spate al pantalonilor până la case pentru sinistrați, curent electric cu găleata pentru „slumdogs“ din periferia Bucureștiului, donații de milioane de euro pentru Biserică (pe care le-a cerut înapoi) și lefuri grase pentru „intelectuali“ ținuți să-l învețe să vorbească, să-l facă să descopere că de când se știe e filosof fără să știe. Activitatea ca pomanager a avut o pondere importantă în edificarea imaginii de credibilitate a d-lui Becali. Dar nu decisiv. Pomeni au mai dat și alții, în frunte cu părintele „pulimii“, Dumitru Sechelariu de Bacău, și degeaba. D. Becali a urcat spre cer în ochii nației când a început să emită judecăți morale tranșante la propriu, căci scula sa legiuitoare era „Sabia Dreptății“. Războinicul luminii (supranume azi aproape uitat) promitea să spintece în stânga și în dreapta, să facă dreptate, să stârpească hoții, mafioții și trădătorii de neam.
Cum urma să se facă asta, tehnic vorbind, cu sabia în cauză, nu știm nici azi. Importante erau glasul bubuitor, gesticulația parkinsonică și bombasmele debitate pe un ton de profet al moralei divine.
Genul acesta de discurs atinge o coardă profundă a sufletului românesc. Lipsit de fibră morală, de sentimentul onoarei, de conștiința cuvântului dat, plin de o admirație aproape mistică pentru banul nemuncit cinstit și din greu, cu șpaga în sânge și cumetria de gât, românul standard mediu (RSM) are din când în când vedenii morale. Dreptate pentru RSM înseamnă suspendarea actului de justiție și înlocuirea lui cu mitraliera pe stadion (C.V. Tudor), țepele în Piața Victoriei (T. Băsescu), sabia dreptății (G. Becali). „Ne trebuie o dictatură ca-n Rusia, dacă aș fi eu președinte, i-aș duce pe ăștia la muncă cu pușca la spate, să fie ordine, să se facă dreptate, băiete, încă o baterie la gheață“, acesta este visul RSM. Când îl narează, el subînțelege faptul că, spre deosebire de Justiție, mitraliera, țeapa sau paloșul, arme grele, o să-i radă doar pe ștabi, iar el va putea să-și facă liniștit învârtelile de zi cu zi, că așa e cinstit. Ultimul șmenar de Dorobanți, după a doua sticlă de vin, începe să delireze eroic, nu erotic, despre cum vede el dreptatea în România.
Gigi Becali a fost un simptom al bolii unui popor cronic afectat de mințirea de sine. Și nu ultimul.

 

"Gigi Becali a fost un simptom al bolii unui popor cronic afectat de mințirea de sine" – Cristian Tudor Popescu

"Vânzarea Stelei e o glumă mare ca Gigi Becali. El glumește și eu nu am starea necesară pentru astfel de glume. M-am săturat!" – Mihai Stoica, manager general Unirea Urziceni

"Nati Meir e un «tânăr de perspectivă». Suma de 30 de milioane pentru 50% din Steaua este corectă, dar cred că asta e singura chestie serioasă din toată discuția asta. Restul sunt vrăjeli de-ale lui Gigi Becali" – Dumitru Dragomir președinte LPF

"Nu cred în tranzacția de 50% pentru 30 de milioane. Prin tot ceea ce a făcut, Gigi a demonstrat că este un abil om de afaceri. Cred că, dacă i se va oferi o sumă importantă, ar putea să vândă echipa" – Marian Iancu, patron FC Timișoara

 

Articol scris de Cristian Tudor POPESCU