„Mie o să-mi ducă sicriu pe braţe jucătorii şi suporterii de la Steaua. Când o fi să mor, ei o să mă ducă la groapă.“ Mai ştiţi cine a spus asta? Nu Eminescu, deşi e vorba de la Steaua (un clan Sadoveanu exista prin sectorul 1, recuperări cu pus capul la roată; simt o nevoie acută, nu ştiu de ce, să apară şi un clan Eminescu), el era un mic copil prin 2006 cu al său „Nu voi sicriu bogat/ Podoabe şi flamuri,/Ci-mi împletiţi un pat/Din veştede ramuri“, pe lângă eroul mileniului, cel care a rostit în direct prorocirea de mai sus. Dacă puneai în titlul unui articol pe net Mihai Eminescu, adunai cel mult 2-300 de accesări toată ziua, dacă puneai Becali, sau, simplu, Gigi, săreai de câteva mii în trei ceasuri, fie şi să fi fost sub titlu clasamentul Ligii de anul trecut. Iar la televizor, de la Dan Diaconescu şi până la Emil Hurezeanu, cu toţii doreau să-i mulgă cuvinte de folosinţă pentru naţie despre lume, Băsescu, Bănel, viaţă, dreptate, Dică şi Dumnezeu.
Şi astăzi, Becali, Gigi Becali, are şansa să fie dus pe braţe, la reanimare, dacă intră fără bodiguarzi în sectorul steliştilor. Iar pentru momentul fluierului final al lui Dumnezeu se gândeşte, pesemne, la o firmă serioasă de pompe funebre, de vreme ce se tocmeşte să vândă Steaua unor afacerişti israelieni. Cu preparatorul fizic Yesilova a avut o problemă că era musulman; cu Steaua creştină n-are nicio problemă s-o încredinţeze religiei mozaice. Sic transit gloria mundi – aşa l-a trăsnit pe Gheorghe în munţi.
Prin natura meseriei, am fost mai mereu conectat la destinul d-lui Becali, începând cu încercarea publică a d-sale din 2001 de a-mi da cu o scrumieră în cap, moment care a marcat şi lansarea brandului Becali în politică. La scurt timp după aceea, d. Becali declara la televizor că a greşit faţă de mine, că s-a lămurit că sunt doar doi români adevăraţi în ţara asta, Becali şi Popescu. Apoi, întrucât încetasem să mai fiu „o zdreanţă“, m-a invitat în tribuna zero a Stelei. Ceea ce nu l-a împiedicat să-mi stabilească preţul de cumpărare ca jurnalist, în faţa căruia spunea că n-aş putea să rezist: 5 milioane de dolari. Ce să vă mai spun? Mi-a oferit să fiu şeful televiziunii sale personale; să fac un partid: „Ia-i dumneata pe Hurezeanu, pe Dinescu, pe Pleşu, pe Liiceanu şi faceţi, domle, un partid adevărat, românesc, vă dau eu un milion de euro ca să vă puneţi pe picioare.“ În fine, m-a somat pur şi simplu să candidez la preşedinţie, căci d-sa mă va susţine.
Am deci, cred, căderea să spun câteva lucruri despre fenomenul Gigi Becali. Cei care astăzi îl înjură au şi uitat că acest om a fost odinioară primul politician după preşedintele Băsescu în clasamentul încrederii publicului românesc. Cum a fost posibil? A împărţit pomeni, de la euroi mototoliţi scoşi din buzunarul de la spate al pantalonilor până la case pentru sinistraţi, curent electric cu găleata pentru „slumdogs“ din periferia Bucureştiului, donaţii de milioane de euro pentru Biserică (pe care le-a cerut înapoi) şi lefuri grase pentru „intelectuali“ ţinuţi să-l înveţe să vorbească, să-l facă să descopere că de când se ştie e filosof fără să ştie. Activitatea ca pomanager a avut o pondere importantă în edificarea imaginii de credibilitate a d-lui Becali. Dar nu decisiv. Pomeni au mai dat şi alţii, în frunte cu părintele „pulimii“, Dumitru Sechelariu de Bacău, şi degeaba. D. Becali a urcat spre cer în ochii naţiei când a început să emită judecăţi morale tranşante la propriu, căci scula sa legiuitoare era „Sabia Dreptăţii“. Războinicul luminii (supranume azi aproape uitat) promitea să spintece în stânga şi în dreapta, să facă dreptate, să stârpească hoţii, mafioţii şi trădătorii de neam.
Cum urma să se facă asta, tehnic vorbind, cu sabia în cauză, nu ştim nici azi. Importante erau glasul bubuitor, gesticulaţia parkinsonică şi bombasmele debitate pe un ton de profet al moralei divine.
Genul acesta de discurs atinge o coardă profundă a sufletului românesc. Lipsit de fibră morală, de sentimentul onoarei, de conştiinţa cuvântului dat, plin de o admiraţie aproape mistică pentru banul nemuncit cinstit şi din greu, cu şpaga în sânge şi cumetria de gât, românul standard mediu (RSM) are din când în când vedenii morale. Dreptate pentru RSM înseamnă suspendarea actului de justiţie şi înlocuirea lui cu mitraliera pe stadion (C.V. Tudor), ţepele în Piaţa Victoriei (T. Băsescu), sabia dreptăţii (G. Becali). „Ne trebuie o dictatură ca-n Rusia, dacă aş fi eu preşedinte, i-aş duce pe ăştia la muncă cu puşca la spate, să fie ordine, să se facă dreptate, băiete, încă o baterie la gheaţă“, acesta este visul RSM. Când îl narează, el subînţelege faptul că, spre deosebire de Justiţie, mitraliera, ţeapa sau paloşul, arme grele, o să-i radă doar pe ştabi, iar el va putea să-şi facă liniştit învârtelile de zi cu zi, că aşa e cinstit. Ultimul şmenar de Dorobanţi, după a doua sticlă de vin, începe să delireze eroic, nu erotic, despre cum vede el dreptatea în România.
Gigi Becali a fost un simptom al bolii unui popor cronic afectat de minţirea de sine. Şi nu ultimul.
"Gigi Becali a fost un simptom al bolii unui popor cronic afectat de minţirea de sine" - Cristian Tudor Popescu
"Vânzarea Stelei e o glumă mare ca Gigi Becali. El glumeşte şi eu nu am starea necesară pentru astfel de glume. M-am săturat!" - Mihai Stoica, manager general Unirea Urziceni
"Nati Meir e un «tânăr de perspectivă». Suma de 30 de milioane pentru 50% din Steaua este corectă, dar cred că asta e singura chestie serioasă din toată discuţia asta. Restul sunt vrăjeli de-ale lui Gigi Becali" - Dumitru Dragomir preşedinte LPF
"Nu cred în tranzacţia de 50% pentru 30 de milioane. Prin tot ceea ce a făcut, Gigi a demonstrat că este un abil om de afaceri. Cred că, dacă i se va oferi o sumă importantă, ar putea să vândă echipa" - Marian Iancu, patron FC Timişoara
Articol scris de Cristian Tudor POPESCU
incoman, [ 04.06.2009 - 12:06 ]