VIDEO| Cei mai nefericiţi dintre pământeni! TOP 5 fotbalişti colosali care nu au jucat la CM

• 
• 
• 
• 

- 4 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

Aşa cum vă promiteam ieri, când vă prezentam un top al celor mai buni jucători din toate timpurile care nu au reuşit să cucerească titlul de campion mondial, azi v-am pregătit un nou TOP interesant, în care îi vom surprinde pe cei mai buni jucători care nici măcar nu au fost prezenţi la competiţia supremă - ordinea este întâmplătoare.


1. George Best (Irlanda de Nord)

Considerat un adevărat geniu al fotbalului, Best a fost tributarul naţionalei din care a făcut parte. Best a dat o nouă dimensiune sportului rege, fiind considerat unul dintre cei mai buni jucători din istoria lui Manchester United.

Votat în 1968 cel mai bun jucător din Europa, Best a strâns 37 de meciuri pentru naţională.

Ca o ironie a unui destin tragic, Irlanda de Nord s-a calificat în 1982 la Mondiale, însă Best avea probleme tot mai acute cu alcoolul. Selecţionerul de atunci, Billy Bingham a decis să nu îl convoace, provocând o adevărată dramă naţională la acea vreme în Irlanda de Nord.

Irlanda de Nord 1964-77

37 de selecţii, 9 goluri

2. Duncan Edwards (Anglia)

Cel mai tânăr internaţional din istoria Angliei (record nedepăşit până acum), Duncan Edwards, a murit în tragicul accident aerian din 1958, din Munchen şi nu a apucat să bifeze niciun turneu final de CM.

Cei care au fost suficienţi de norocoşi să îl urmărească "LIVE" nu au niciun dubiu: Edwards a fost cel mai talentat jucător din toată istoria şi ar fi ajuns la un cu totul alt nivel decât Pele sau Maradona.

Anglia: 1955-58

18 selecţii, 5 goluri

3. Alfredo Di Stefano

Să vorbeşti despre ce a însemnat Alfredo di Stefano pentru fotbal îţi ia ceasuri întregi. O emblemă a sportului cu balonul rotund, argentinianul se identifică mai ales cu istoria Realului, club pentru care a jucat nu mai puţin de 11 sezoane, condimentate din plin cu trofee.

Născut pe 4 iulie 1926, la Baracas, Buenos Aires, într-o familie de imigranţi italieni, Di Stefano şi-a început cariera la River Plate. A semnat în 1943, când avea 17 ani. Trei ani mai târziu, este împrumutat la Huracan, dar revine după un sezon în care a marcat zece goluri în 25 de apariţii. În 1949 pleacă la Millonarios, în Columbia, unde stă patru sezoane şi înscrie 88 de goluri în 102 partide, cifre uimitoare. Geniul său fotbalistic este remarcat şi de echipele mari din Europa.

La Real Madrid, Di Stefano a scris istorie. În cei 11 ani petrecuţi în tricoul Realului, "Săgeata blondă" a câştigat opt titluri de campion, cinci Cupe ale Campionilor, O Cupă Intercontinentală, două Cupe Latina şi un Campionat Mondial al Cluburilor. A luat de cinci ori trofeu Pichichi, acordat celui mai bun marcator din campionatul Spaniei, două Baloane de Aur şi a ieşit de două ori golgheterul Cupei Campionilor. A deţinut mult timp recordul de cel mai bun marcator din Cupa Campionilor (49 de goluri în 58 de partide), doborât însă de o altă legendă "galactică", Raul, în 2005. A adunat 282 de prezenţe în tricoul madrilenilor şi a înscris de 216 ori. Cifre formidabile, care definesc un jucător de geniu. A împărţit vestiarul cu un o altă legendă, Ferenc Puskaş

Cu toate acestea, Di Stefano n-a jucat nici măcar un minut la o Cupă Mondială, deşi a jucat pentru trei naţionale diferite: Argentina (6 selecţii), Columbia (4 selecţii, dar nerecunoscute de FIFA) şi Spania (31 selecţii).

Prima Cupă Mondială la care putea să participe a fost cea din 1950. Di Stefano avea atunci 24 de ani şi juca pentru Argentina. "Ţara tangoului" a refuzat însă să participe din motive politice. La Mondialul din 1954 Argentina nu s-a înscris.

În anul 1956, Di Stefano dobândeşte cetăţenia spaniolă şi se iveşte o nouă şansă pentru el. A jucat în calificările pentru turneul final din 1958, dar naţioana Spaniei a rata calificarea. Peste patru ani, ibericii se califică, dar norocul nu a fost nici de această dată de partea lui Di Stefano. Suferă o accindetare la muşchi şi ratează ultima şansă de a juca la o Cupă Mondială.

Argentina: 1947-49; Columbia: 1949-54; Spania: 1954-61.

41 selecţii, 29 de goluri

4. Ryan Giggs (Ţara Galilor)

Unul dintre cei mai respectaţi jucători din istoria fotbalului englez, Giggs nu a reuşit, în ciuda talentului său fantastic, să se apropie cu Ţara Galilor de Mondiale. Dragonii nu au avut niciodată, cu excepţia lui Ian Rush, fotbalişti de top, aşa că Giggs a fost în faţa unei misiuni imposibile.

Cu ocazia amicalului dintre Brazilia şi Ţara Galilor, Dunga, tehnicianul multiplei campioane mondiale, a făcut câteva remarci referitoare la cariera lui Giggs, care au devenit celebre. Dunga l-a complimentat pe starul lui United şi l-a asigurat că ar fi avut loc atât în echipa din 94 a Braziliei, care a devenit campioană mondială, dar şi în echipa lui Ronaldinho şi Kaka (campioană mondială în exerciţiu la data disputării meciului de pregătire).

Ţara Galilor: 1991-2007

64 selecţii, 12 goluri.


5 Eric Cantona (Franţa)

Cariera internaţională a lui "Eric cel Mare" a fost presărată de controverse, atât cu selecţionerii Franţei, dar şi cu oficialii Federaţiei. Considerat un demn urmaş al lui Platini din punct de vedere al talentului, unul dintre cei mai iubiţi jucători din istoria lui United nu şi-a arătat talentul imens şi la naţionala "cocoşilor".

Conflictele avute cu Henri Michel, Gerard Hollier şi Aime Jacquet l-au privat pe Cantona de un titlu mondial (1998 - atunci era suspendat pentru United, după incidentul contra lui Crystal Palace, dar putea evolua pentru naţională. Aime Jacquet a evitat, însă, să îl convoace) şi de multe alte posibile performanţe alături de Generaţia de Aur a lui Zidane, Djorjkaeff, Blanc sau Deschamps.

La Mondialul atât de drag nouă - cel din 1994 - Cantona a ratat la mustaţă o prezenţă. Franţa avea nevoie de doar două puncte în ultimele două dispute, dar au eşuat în încercarea de a le obţine şi au fost nevoiţi să vadă cum Bulgaria scrie istorie.

Franţa: 1987-1995

45 de selecţii, 20 de goluri

Chiar dacă nu au prins TOP-ul nostru, fotbalişti de mare valoare, ca George Weah(Liberia), Jari Litmanen(Finlanda), Johnny Giles(Irlanda), Mark Hughes(Ţara Galilor), Paolo Di Canio(Italia), David Ginola(Franţa), Bernt Schuster(Germania) sau Sami Hypia(Finlanda) sunt demni de menţionat, şi ei aflându-se în rândul celor care au eşuat să prindă un turneu final.