PUNTEA SUSPINELOR

• 
• 
• 

- 3 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

În urmă cu aproape o lună, Ana Porgras cucerea lumea gimnasticii mondiale. Frumuseţe, graţie, un talent înnăscut erau câteva dintre cuvintele care descriau prezenţa ei în capitala Marii Britanii. Totul completat cu o medalie de bronz la paralele şi cu prezenţa în alte trei finale mondiale. Londra e doar istorie acum, însă va rămâne un reper promiţător al viitoarei cariere.

O zi de noiembrie, colorată în obişnuitele nuanţe ale toamnei. De pe agitatul DN 1, virăm spre o şosea strâmtă vegheată de Complexul Sydney 2000, iar temperatura neobişnuit de ridicată de afară are menirea parcă să ne introducă în cazanul în fierbere din interior. Pentru că în sala cochetă de la Izvorani, atmosfera e încinsă, iar antrenamentul îşi urmează cursul natural. Aparatele trepidează la fiecare aterizare, dezvăluind parcă ritmul susţinut al pregătirii şi determinarea celei care îşi creionează elementele. Tabloul e compus din multă concentrare, din feţe înroşite de efort, iar din când în când câte o fată îşi prinde şuviţele rebele care au scăpat din agrafe. Însă totul e realizat într-o mişcare continuă. La bârnă, o mână de om repetă conştiincios. O dată şi încă o dată. "E bine, Ana. Nu forţa. Bărbia ridicată, controlează mai bine!", o domoleşte antrenoarea Liliana Cosma.



Accidentare la coaste şi la picior
Micuţa zâmbeşte trist şi ochii îi înoată în lacrimi. Bandajul alb (foto sus), care se vede ieşind de sub costumul colorat şi care îi acoperă tot umărul drept, spune totul. O amintire urâtă, din urmă cu vreo trei săptămâni, din timpul unui antrenament, la Deva, când a ratat un element la bârnă, iar în cădere s-a lovit la picior şi la coaste. "Mi-a fost teamă că ar fi putut fi mult mai grav, că ar fi urmat o altă perioadă de pauză. Rezultatul investigaţiilor medicale, care au arătat că nu e fisură, a fost o uşurare", spune, şoptit, Ana. A fost la un pas de a se prăbuşi încă o dată în coşmarul accidentării, pe care l-a trăit aproape un an, înainte de operaţia la genunchiul stâng. "Mă mai doare, dar faşa ţine strâns, şi câteva zile nu am lucrat deloc. A fost cumplit. Nu pot sta departe de aparate", mărturiseşte ea. Pentru a nu forţa, Ana se pregăteşte în ultima vreme doar la bârnă şi paralele, aparate la care va evolua şi în ultimele trei concursuri ale anului.

Maturitatea de după Londra
La cei 16 ani pe care îi va împlini luna viitoare, Ana afişează o maturitate ce contrastează frapant cu chipul ei inocent, de copil. Ştie perfect ce vrea, care îi sunt priorităţile, unde se află acum şi, mai ales, că a prins un capăt al visului ţesut în mii de ore de antrenament, la debutul ei la senioare, la Mondialele de la Londra: "M-am întors de acolo cu mai multă experienţă, cu gândul că absolut totul este posibil, că mai multă muncă înseamnă mai multe medalii. Mă simt mai matură, mai responsabilă de felul în care mă pregătesc". Idei reflectate în îndârjirea cu care îşi deapănă povestea de viaţă ignorând durerea şi strângând din dinţi. O ambiţie care o va purta peste câteva zile la etapa de Cupă Mondială de la Stuttgart, un loc unde graţia şi talentul ei vor impresiona din nou.



Bârna, eterna provocare
După ce, în finalele la Mondiale, bârna a trădat-o de două ori, iar acum aproape că a trimis-o în pauză forţată, "puntea suspinelor" continuă să fie aparatul ei preferat. Mai mult, după tot ce s-a întâmplat, a devenit și mai îndârjită: "Îmi place la fel de mult bârna. Am ratat din cauza mea, a emoţiilor şi a neatenţiei. Pe viitor o voi stăpâni mai bine, este o provocare peste care, cu multă muncă, voi trece. Nu mi-e teamă de aceste ratări, dimpotrivă, m-au ambiţionat mai mult". Aproape de finalul anului, gândurile îi zboară spre 2010, când Mondialele şi Europenele se vor organiza pe echipe. Un nou vis, o nouă ţintă, de această dată împărţită la patru:"La anul este importantă echipa, nu eu. Trebuie să îmi fac treaba în echipă, să îmi ajut colegele. Dorinţele mele pentru 2010 se leagă de medaliile cu echipa, şi apoi de mine, numai să fim sănătoase".

Desenul, evadarea din cotidian
Extrem de modestă, Ana vorbeşte puţin despre ea şi tot ce spune gravitează în jurul gimnasticii. Orice discuţie revine la aceeaşi temă, visul ei de a urca pe podium, de a fi cea mai bună: "E şi normal, ceea ce fac e viaţa mea, îmi place să vorbesc despre asta. Mă bucur că am ajuns aici şi că pot lupta pentru ceea ce-mi doresc". Când nu "desenează" elementele pe bârnă şi sol, în antrenamente, Ana foloseşte creionul şi coala de hârtie pentru a suprinde frânturi de imagini. "Peisaje, animale, locuri, oameni totul înseamnă ceva şi îmi place să prind pe hârtie. Mă relaxează foarte mult şi într-un fel port cu mine totul", răsare un zâmbet timid din spatele ochilor verzi-albaştri.