05 Apr. 2008
Cu câteva zeci de secunde înainte ca Sandra să pornească sprintul pentru săritura decisivă care avea să ducă România pe cea mai înaltă treaptă a podiumului european, Forminte măsura înfrigurat cu pasul său hotărât destinul. Totul se comprimase. Timpul tradus în anii de muncă din săli, șansa sau mai bine spus neșansa accidentărilor care le-au însoțit pe micuțe în toată perioada „mandatului" său, corul de contestatari care spunea că fără Belu și Bitang gimnastica românească e în moarte clinică. Izbașa, Nistor, Drăgoi, Tămârjan, Pătrașcu și toate celelelalte fetițe ce preluaseră prin ricoșeu pe umerii lor firavi mare parte din presiunea ce apăsa pe o generație considerată nedemnă urmașă a istoriei glorioase din vremurile când arbitrii, cu codul lor de punctaj cu tot, nu influențau atât de fățiș podiumurile, nu au dezamăgit! Aur european cu patru luni înainte de Olimpiadă. Speranțe, nu certitudini. Confirmare, nu eșec. Restul sunt vorbe.