27 Apr. 2010
La început, totul e normal. „Roma, Roma, Roma", imnul lui Venditti, se aude ca o declarație de dragoste colectivă. Nu tace nimeni, de la Rosella Sensi la ultimul pici venit cu unchiul. În tribună, Novak Djokovic și Rafael Nadal fotografiază tribuna roșu-galbenă cu telefonul mobil, de parcă imortalizarea acestui crescendo al pasiunii ar putea să conțină vreun dram de fidelitate. Imnul are o siropoșenie diabetizantă, iar valurile de miere muzicală dau impresia, mai mult ca oriunde, că echipa e soția publicului. Sigur, există și „You Will Never Walk Alone", dar acolo e vorba de altceva: de o afacere pur bărbătească, de mușchi, treninguri jilave, halbe rase frenetic și refuzul oricărei forme de idilism. Liverpool înseamnă suferință fără crâcnire, entuziasm brutal și solidaritate frământată sub ploi și crampoane. Roma e „una storia d''amore", un imbroglio sentimental, un amestec de joc și joacă.
Meciul se termină. Roma pierde jocul și, foarte posibil, campionatul. Camerele nu-i mai vânează pe cei doi tenismeni. Ele se ocupă, în schimb, de figurile învinșilor, mutându-se de la Mexes la Totti, cu o escală la Baptista. „France", „il nostro capitano", e consolat chiar de cel pe care îl luase cândva sub aripă, Cassano cel zăbăuc și talentat. În jurul lor, Olimpico reia concertul. Tribuna e cotropită de o vietate enormă, un păsăroi cu mii de aripi roșu-galbene. Steagurile sunt evantaie ale speranței și însoțesc drumul romanilor spre vestiare. Nimeni nu fluieră, nimeni nu înjură. Borduri