Zeița Nadia, premiată pentru performanța rămasă încă vie în memoria tuturor:** „Nu știu ce am făcut să merit premiul acesta!”

Nadia a părut încurcată de atenția oferită și a ținut, cu ochii în lacrimi, un discurs emoționant

E multă forfotă în holul hotelului Radisson. Se discută despre politică, sport și, aproape la câteva minute, este scos un telefon din care vreun nepot zâmbește frumos invitaților galei ProSport. Foști colegi se revăd după ani buni în care doar tehnologia le-a stat la dispoziție pentru a nu-i uita: „Hehe, poza de pe Facebook nu-ți arăta o burtă atât de mare”, glumesc între ei doi olimpici la canotaj. Vreme de o secundă se face liniște. Privirile se mută în partea dreaptă, de unde Nadia Comăneci pașește sigură pe ea, zâmbitoare. Ca un făcut, și muzica se oprește pentru cea dintâi gimnastă care, acum 36 de ani, a bucurat o Românie întreagă cu a ei notă de 10. Nadia a acceptat invitația ProSport cu foarte mult entuziasm. Pe scenă, strângând la piept trofeul primit, afișează o atitudine modestă: „Nu știu ce am făcut să câștig asta. Nu credeam că după atât de mult timp lumea mă va mai lua în considerare pentru astfel de evenimente”. Vorbește și strânge și mai tare trofeul la piept.

„Nu eram pregătită pentru 10!”

Pe fundal curg imaginile cu o Nadia mică, fericită și purtată pe brațe de către antrenorul său. Le privește cu interes și pare a se întoarce în timp. Femeia de astăzi nu uită nici măcar o secundă a momentului în care pe tabelă i-a fost afișată nota de 1: „În gimnastică, pe atunci, nota 1 nu era una tocmai mare”, se amuză aceasta pe scenă, privind din când în când căre Ilie Năstase și Ion Țiriac, oameni alături de care a crescut în sportul românesc și care îi savurează fiecare cuvânt. La fel fac și restul invitaților. În timp ce Nadia se întoarce în timp, privirile celorlalți rămân fixate pe scenă, acolo unde o femeie care nu pare să își arate vreodată vârsta rememorează momentul perfect: „Nu eram pregătită nici eu, nici antrenorii, nici tabela. E a nu știu câta oară când povestesc momentul. Și sunt de fiecare dată emoționată”. Gesturile îi confirmă spusele. Strânge din nou trofeul și zâmbește.

După câteva minute în care a revăzut cu ochii minții momentul perfect, Nadia revine în prezent. Și poposește aici doar câteva secunde. I se aduce aminte de fiul ei, Dylan, iar emoțiile par a o cuprinde mai tare ca niciodată. Îi este pusă întrebarea pe care o primește, aproape mereu, orice mamă: „Ce va vrea Dylan să facă atunci când va crește mare?”. Fosta gimnastă își drege vocea, lacrimile îi dispar din ochi și spune, sigură că va crea un moment amuzant: „Tenis vrea să facă. Am pe cine să chem la mine să-l învețe”. Se aplaudă și se râde. Năstase și Țiriac se înghiontesc și par a se lupta deja pentru postul de antrenor al fiului Nadiei. La fel de modestă, aceasta părăsește scena. Mai strânge o dată trofeul ProSport la piept și ridică ușor capul din pământ. Pentru ceea ce a făcut pentru gimnastică din România, merită din plin toate aplauzele și admirația noastră.

Atunci când am greșit, ne‑ați tras de mânecă. Atunci când am făcut lucruri bune, ne‑ați felicitat. Dar, indiferent de moment, v-ați păstrat mereu verticali­tatea. Mulțumim, ProSport