Prima parte a interviului cu Ion „Țop” Voinescu poate fi citită aici
Atunci când ai 22 de ani, numele „Ion Voinescu” nu îți spune nimic. Îl regăsești în arhiva redacției și te documentezi mai bine folosind mijloacele pe care le ai la dispoziție. Așa afli că a fost unul dintre cei mai buni portari ai României și că, în perioada 1950-1963, a apărat poarta Stelei. Stabilești o întâlnire cu bărbatul care l-a format, ani după retragerea din activitatea sportivă, pe Helmuth Duckadam, nume pe care, de data aceasta, nu trebuie să îl cauți pe Internet. Ion Voinescu e o legendă. Uitată acum, dar tot legendă: a câștigat șase campionate cu Steaua și cinci Cupe ale României, adunând 400 de partide în Divizia A, cifre pe care Tătărușanu probabil nu le va avea trecute în palmares la finalul carierei.
Stabilești o întâlnire, recitești foaia pe care ai notat performanțele lui „Țop” și speri să nu bâjbâi printre amintirile lui. Suni timid la interfonul casei, iar la ușă te întâmpină soția lui Voinescu, Elena: „Intrați, intrați. Soțul meu vă așteaptă în sufragerie, nu a dormit toată noaptea. La șapte dimineața s-a îmbrăcat cu cele mai bune haine, s-a așezat pe un scaun și a spus că este pregătit. Are emoții”, ne spune cea care în urmă cu 59 de ani a acceptat cererea în căsătorie a lui „Țop” Voinescu. Are 85 de ani, este vizibil emoționat, dar reușește să te surprindă atunci când începe să vorbească despre cariera lui de fotbalist. Fiecare detaliu este la locul lui, în anul în care trebuie să fie, nicio zi mai târziu, nicio zi mai devreme. Pozele cu Voinescu în poarta Stelei sau a naționalei, toate adunate atent într-un album, dezvăluie un tânăr înalt, plin de viață și agil. Contrast evident cu momentul prezent, când mâinile care prindeau cândva cu siguranță orice minge tremură: „Am fost frumușel rău… Nu știu când au trecut toți anii ăștia peste mine. Am prea mulți, dacă ar fi să mă întrebați”, se amuză fostul portar. E altfel decât fotbaliștii de acum. Pui totul pe seama educației și a perioadei în care a trăit, cu totul alta decât cea în care suntem astăzi. Oamenii erau altfel atunci. În consecință, și fotbalul.
Ion Voinescu a câștigat campionatul României în 1951, 1952, 1053, 1956, 1960 și 1961. Deți timpul pare să fi trecut peste el, memoria îi este în continuare tânără
„Naționala nu o să mai evolueze niciodată la un turneu final”
ProSport: Aveți 22 de selecții la echipa națională și datorită prestației din anumite meciuri în care ați îmbrăcat tricoul României, ați fost considerat „cel mai bun portar”. Probabil știți că în ziua de astăzi, anumiți jucători refuză convocarea sau se retrag de la națională. Ce însemna pe vremea dumneavoastră o selecție și ce s-a pierdut pe parcurs? Ion Voinescu: Jucam în Divizia B atunci când antrenorul mi-a spus că urmează să fiu inclus în lotul naționalei. Trebuie să mă credeți pe cuvânt că mi-au tremurat picioarele la aflarea veștii. Eram nimeni pe lume, nu apăram poarta vreunei echipe importante și, poate cel mai important, aveam doar 17 ani. M-am dus acasă și nici măcar nu mi-am anunțat părinții. Eram convins că selecționerul se va răzgândi în privința mea. Nu a făcut-o, ba din contră, m-a anunțat că o să fiu titular împotriva Albaniei. Fac aici o paranteză, eu am avut niciodată probleme cu somnul înainte de o partidă importantă. De-a lungul timpului, colegii mei cereau pastile pentru a reuși să doarmă. Pentru mine, patul era sfânt. Adormeam buștean. Nu și atunci. M-am învârtit prin cameră, m-am mutat de pe o parte pe cealaltă. Eram un puști, care următoarea zi avea să apere poarta naționalei. Eram mândru. Am câștigat atunci cu 4-0, am apărat bine, țin minte că am fost felicitat de toți jucătorii. Nu știu ce se întâmplă cu jucătorii din ziua de astăzi. În trecut, dacă erai convocat o singură dată la națională, puteai să spui că ai fost, cândva, mare. E vorba de ignoranță aici. Nu e nimic mai frumos decât să joci pentru țara ta. Clubul se schimbă, contractele devin mai mari, dar ele nu se compară cu sentimentul de a câștiga un meci în care ai îmbrăcat tricoul naționalei. Pentru că, mai presus de orice, ești român. E foarte trist ce se întâmplă acum, de asta nici nu avem performanțe. Jucătorii vin, pleacă, iar între cele două momente nu aleargă cât trebuie și nu pun osul, de teamă să nu se accidenteze. Cu o astfel de mentalitate, naționala de acum nu o să mai evolueze niciodată la un turneu final.
Ion Voinescu a fost cel mai bun portar al României din toate timpurile. Un coleg extraordinar, care m-a ajutat foarte mult. Este o minune de om Emeric Ienei, fost coleg al lui Ion Voinescu
Ion Voinescu (foto centru, în roșu) a fost convocat la națională de 22 de ori, dar nu a reușit niciodată să fie căpitan. Costică Toma, de celalaltă parte, a primit banderola. Cei doi se înțepau des din această cauză
Cum l-a convins Dinamo să semneze cu Steaua
Singurul lucru care pare neschimbat în fotbalul nostru se referă la rivalitatea dintre Steaua și Dinamo. Totuși, a suferit și ea câteva modificări, jucătorii nu mai spun „nu” unui transfer de la Steaua la Dinamo sau invers. Dumneavoastră ați fi acceptat să evoluați la Dinamo? Și dacă da, în ce condiții? Să vă spun ceva interesant. Am avut, în același timp, ofertă și de la Dinamo, și de la Steaua. Dar nu am fost nevoit să aleg. Într-o seară, abia ce intrasem pe strada unde locuiam, că m-am trezit săltat de Poliție. Ei erau cu Dinamo atunci, știti. Mi-au spus că am cinci minute să urc până la apartamentul meu și să îmi iau haine groase. Era vară, nu am înțeles de ce trebuie să caut prin dulap după hainele de iarnă, dar nu aveam cum să le răspund, așa că am făcut ceea ce m-au rugat. M-au dus într-o cameră mică și răcoroasă. Patru ore am stat singur în ea. A venit într-un final un reprezentant al clubului și m-a întrebat dacă m-am gândit la oferta lor. Nu mi-a venit să cred. I-am spus și am plecat. Următoarea zi m-am prezentat la Steaua, la club. Am semnat fără să mă uit la sumă. Rivalitatea pe teren, în ziua de astăzi, poate că e la fel, dar observ o ură între jucători și după fluierul final al arbitrului. Pe asta nu o înțeleg. Noi nu eram așa. Ieșeam, povesteam, ne ajutam dacă puteam. Eram o familie. E amuzant cum poți să treci, ca jucător, de la un club la altul, dar nu poți să fii om.
Ce fel de accidentări ați suferit și cât de mult v-au ținut ele departe de teren? (intervine soția) Pf, atât de multe! Și știți ce era deranjant? Că se plângea doar acasă de ele, apoi strângea din dinți pe teren, nu voia să stea deloc pe banca de rezerve.
Mă accidentam des, nu pot să mint. Doar că îl aveam pe banca de rezerve pe Costică Toma. A murit acum șase ani, nu mi-a venit să cred atunci când am auzit. Nu am avut puterea să mă duc la înmormântarea lui. Eu și cu el am fost cei mai buni prieteni și am reușit, prin ceea ce lumea credea că este rivalitate, să ne facem reciproc portari mai buni. Când aveam o anumită durere, nu puteam să o spun. Sufeream, dar eram eu titular și aveam grijă să îi fac cu ochiul când luam mănușile și el se așeza pe banca de rezerve. Și invers. Făceam multe prostii. El chema unii colegi de dimineață, pentru un antrenament suplimentar. Eu îi rugam pe aceiași să rămână cu mine seara, pentru același lucru. Țin minte și acum că ajunsesem să fim rivali la națională. Aveam probleme mari la coloană, eram tot înfăsurat în ghips. Aveam meci împotriva Germaniei și au venit doctorii de acolo să vadă dacă sunt apt sau nu. Am intrat imediat la duș, să pot să îmi dau ghipsul jos. Dar aveam dureri mari și nu m-au trecut pe foaia de joc, deși aș fi vrut. Și așa am rămas și cu Toma în poartă și fără ghips. Nu am fost tocmai isteț atunci, dar până acolo ne ducea rivalitatea.
Amândoi aveau calități excepționale. Voinescu era mai sobru, dar iute la mânie, exploda mai des. Se supăra mai rău după ce lua un gol, de exemplu. Toma, deși era mereu pus pe glume, era cel mai echilibrat. Adesea a lăsat de la el, tocmai ca să evite orice conflict. În ciuda rivalității, nu s-au certat niciodată Ilie Savu, antrenor Steaua în perioada 1953-1959
Pentru meritele sale sportive deosebite, Ion Voinescu a primit Ordinul Muncii clasa a II-a și Steaua Republicii, fiind, până în prezent, singurul sportiv român al tuturor timpurilor onorat cu aceste distincții
„O să rămân doar un rând dintr-un ziar, dar m-am împăcat cu această idee”
Ce fel de probleme de sănătate ați avut după ce v-ați retras din activitatea sportivă? Imediat după am aflat că am cancer la tiroidă. Pentru mine a fost un șoc să aflu asta. Toată viața m-am mândrit cu un regim de viață exemplar și să aflu că tocmai eu sufăr de asta… A fost crunt. Cum sistemul nostru de sănătate era cum era, fugeam ori de câte ori puteam în Franța. Plecam doar cu banii de spitalizare în buzunar. Atât. Nu aveam alții. Din fericire, aveam prieteni mulți la Vamă. Care nu doar că nu mă turnau la Securitate, dar mă așteptau cu mâncare și îmi găseau loc unde să dorm în Franța. Eu tot ce trebuia, la întoarcere, era să le aduc niște lucruri de pe la rudele care trăiau acolo. Un an de zile am făcut asta. Până la urmă m-am operat, a fost bine. Dacă nu îmi asumam riscul de a pleca din țară, nu cred că mai trăiam astăzi. Am încercat să îmi dau seama de ce am pățit tocmai eu asta, dar nu știu. Chiar nu știu. Să fie stresul, să fie ruperea subită de fotbal. Nu știu. Bine că am trecut peste.
(În 2009, Ion Voinescu a suferit un atac cerebral. Deși s-a recuperat, vorbirea îi este în continuare afectată, acesta articulând cu greu anumite cuvinte)
Vă considerați un om norocos? Da. Nu mă consider, ci sunt. Am jucat la cea mai frumoasă echipă din România, am avut performanțe mari, frumoase, am cunoscut oameni care m-au făcut ceea ce sunt astăzi. Și știți ceva? Am avut norocul să joc fotbal când el însemna ceva. Am fost și sunt un om cum nu se poate mai fericit. Păcat că sunt singurul care încă mai trăiește. Nu am fost decât la o singură înmormântare. Nu pot. Probabil că la mine nu va veni nimeni. Lumea m-a uitat, dar poate că așa este normal. O să fiu un rând, dintr-un ziar. Dar m-am împăcat cu această idee. Îmi rămân amintirile, care sunt frumoase și multe. Și pe care mă încăpățânez să nu le uit. Rămâne și Steaua, care e aici (pune mâna în dreptul inimii). Nu e deloc rău, vă spun eu.
Ion „Țop” Voinescu
– pe 18 aprilie a împlinit 85 de ani, fiind născut în 1929, la Valea Dragului, în Giurgiu – la 8 ani s-a legitimat la Olimpia București, unde prima oară a evoluat ca mijlocaș – în 1945, după război, a semnat primul contract de seniori, cu echipa Carmen București. A părăsit echipa după doar un an, semnând cu Solvay Uioara – în 1947, este transferat la RATA, echipă din Târgu-Mureș, iar în 1948 se întoarce în București și semnează cu Metalul – În 1950 este cerut la Steaua București, de unde se va retrage din activitatea competițională în 1963 – la CCA și, ulterior Steaua, a cucerit 11 trofee: 6 titluri și 5 cupe – a bifat 22 de selecții pentru echipa națională, pentru care a evoluat la Jocurile Olimpice din 1952, de la Helsinki – a fost primul sportiv al țării decorat cu „Ordinul Muncii” în anul 1951 – până la pensionare a rămas antrenor în cadrul grupelor de copii și juniori de la Steaua
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER