În plină iarnă revenită pe meleagurile României, când fulguia și bătea vântul pe străzile Bucureștiului, pe data de 23.03.2018, și-a luat adio de la această lume cel care a fost Gheorghe Glișici, sau „Gioca” după diminutivul cu care era cunoscut de mai toată lumea. Și asta la doar două luni după ce se stinsese draga lui soție, doamna Zagorca, alături de care trăise împreună mulți ani fericiți.
Născut la 16.11.1929, la Denta, o localitate din județul Timiș, Gioca Glișici a fost de mic îndrăgostit de fotbal. Etnic sârb, a jucat prima oară fotbal în mod organizat în țara vecină de la sud-vest, pe când încă era puști, la Dinamo PanĂevo, unde l-a avut antrenor pe un fost mare internațional iugoslav, Blagoje MarjanoviÇ.
Pe gazonul stadionului Steaua, alături de oficiali iugoslavi, înaintea celebrei partide România – Iugoslavia scor 4-6, de la 15.11.1977
În 1947, când a revenit în țară, a fost legitimat la juniorii Ripensiei, cu care a izbutit să câștige titlul național în ediția 1947/48. Evolua pe postul de extremă stânga, lovind la fel de bine balonul cu ambele picioare. Nu a avut aceleași rezultate și la seniori, căci a preferat cartea. Intrat la Facultatea de Mine, care pe-atunci era la Timișoara, în acea perioadă fotbaliștii nu beneficiau de nicio clemență din partea profesorilor, existând cazuri în care dintr-o grupă care avea 15 studenți, din care 12 erau fotbaliști, la final doar trei să izbutească să treacă anul universitar. A fost coleg de grupă cu tatăl meu, ei făcând parte din prima generație de topografi din România. Astfel, a jucat puțin la nivelul primului eșalon, după Știința Timișoara în timpul facultății, la Flacăra Ploiești, iar în Divizia B la Flacăra Târgoviște, de fapt locurile unde se afla cu serviciul. După un stagiu la Petroșani, avea să se mute definitiv în București, unde a lucrat până aproape de pensionare la Metale Rare. Dragostea de fotbal însă i-a rămas înșurubată, așa că a stat în permanență aproape de fenomen.
Glișici este pe stadionul din Timișoara alături de președintele lui Real Madrid CF de la acel moment, Ramón Mendoza, înaintea meciului „Poli” Timișoara – Real Madrid, de la 16.09.1992, din cadrul primului tur al Cupei UEFA.
Apropo de această pasiune a sa pentru sportul-rege, mi-a povestit o întâmplare interesantă din viața lui. În anii 70, a lucrat o perioadă de câțiva ani în Chile, unde a fost împreună cu toată familia, adică soția și cei doi copii. A prins acolo și celebra lovitură de stat din septembrie 1973, când președintele marxist Salvador Allende a fost ucis, puterea fiind preluată de Augusto Pinochet. Mi-a spus lucruri inedite despre acele evenimente, pe care nu le-am văzut scrise pe nicăieri. Fiind foarte bine pregătit în meseria sa, înspre finalul perioadei în țara sud-americană, a primit de la un antreprenor o ofertă tentantă financiar de a lucra în Canada. Asta însemna să nu se mai întoarcă în România și să-și continue activitatea, viața chiar, în Țara Frunzei de Arțar.
Luat oarecum pe nepregătite, i-a răspuns respectivului că îi este greu, deoarece este împreună cu familia și locuiesc într-o casă mare, în care are foarte multe lucruri de care n-ar vrea să se despartă, că îi va fi greu să le strângă și că nu știe cum să le ia etc. La care, interlocutorul său, i-a spus că dacă se hotărește să lucreze pentru el, într-un interval de timp cât mai scurt va sosi în Chile un vapor, care îi va transporta în Canada… toată casa. A cumpănit o săptămână, și în cele din urmă l-a refuzat. Motivul: nu s-a putut rupe definitiv de fotbalul din România. La întoarcerea în țară, securistul intreprinderii la care lucra, cu care se cunoștea foarte bine fiind foști colegi de facultate, i-a șoptit la ureche, când s-au revăzut: „Băi Gioca, de ce te-ai întors? Ești ori prost, ori nebun!”
Cu toate acestea, a avut parte de o viață frumoasă și după întoarcerea în țară, având o frumoasă familie, un loc de muncă bun și totodată fiind permanent aproape de fotbalul pe care l-a iubit atâta. A activat ani buni ca observator federal, fiind la un moment dat și vicepreședinte al Comisiei de Disciplină a FRF. În afară de familie și fotbal, mai avea două slăbiciuni: Politehnica Timișoara și națiunea sârbă. Membru marcant al Uniunii Sârbilor din România, a luat adesea poziție față de atacurile NATO asupra Serbiei, de la care chiar mâine se vor împlini 19 ani. Totodată, cocheta și cu publicistica sportivă, având numeroase articole legate mai ales de fotbalul iugoslav. De fapt, atunci când exista câte o confruntare fotbalistică româno-iugoslavă, era în mijlocul evenimentului din toate punctele de vedere (translator, ghid, ziarist, oficial), căci toată lumea apela la el. A acționat și în mod invers, transmițând și în țara vecină informații despre fotbalul nostru, fiind ani buni corespondent al cotidianului „Sport” din Belgrad.
Alături de semnatarul acestor rânduri, tot la Timișoara, la 20.07.1996, când gruparea Politehnica Timișoara sărbătoarea 75 de ani de viață
Așa cum am afirmat mai sus, mi-a fost cu atât mai drag, cu cât fusese coleg, și chiar unul apropiat, cu regretatul meu tată. Astfel, atunci când mă aflam alături de el, simțeam că în preajmă se afla și tata, de care îmi era și îmi este adesea foarte dor, el părăsind această lume în septembrie 1989. Totodată am avut plăcerea ca la săptămânalul „Sport Plus” să fiu și eu coleg cu fata lui nea Gioca, Slavița, o femeie admirabilă, care iată trece acum prin momente foarte grele, pierzându-și ambii părinți într-un interval atât de scurt și într-un moment necruțător al climei.
Condoleanțe familiei îndoliate și Dumnezeu să te odihnească dragă nea Gioca!
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER