Sute de sportivi, juniori, profesioniști, campioni și amatori, antrenori, oameni care vor să facă mișcare sau să își mențină tonusul, coboară zilnic în subteran pentru a se antrena. La metrou, sportul are stațiile lui.
Republica. De aici pornește cea mai lungă magistrală, Republica – Dristor 2. Tot aici, în spatele ușilor metalice, în măruntaiele stației, tinerii judoka pregătiți de Sensei Florin Cuteanu își tocesc kimonourile mereu impecabile pe bătrânul tatami ros de vreme.
Iar la Dristor schimbăm magistrala. Linia roșie taie orașul de la vest la est și conectează cele două autostrăzi. Studenți, elevi, corporatiști, pensionari. Goana lor alimentează un furnicar care fojgăie prin galeriile în care, vara, un curent mut gâdilă răcoritor zulufii călătorilor, iar iarna le taie fălcile.
Urmează stația Lujerului. Aici este locul unde sportivii pregătiți de Florin Uceanu își lucrează trupurile parcă de ceară. Sala de culturism stă ascunsă după pilonii care țin în cârcă tunelul și scobiturile lui pline de viață.
Și coborâm pe șine spre Unirii. Stația cu cele cinci guri ale sale căscate spre cer constituie nodul Bucureștiului prin cele două magistrale legate prin tunelul – aortă, în care, la orele de vârf, viesparul siluetelor se târăște compact și grăbit.
Pentru continuarea călătoriei schimbați magistrala. Unirii 2. Două uși metalice, grele, vopsite în roșu și ornate cu fotografiile sportivilor care, dincolo de zăvor, au donat fluvii de sudoare pentru câteva grame de aur, argint sau bronz. Sala de box, sala de lupte și de arte marțiale.
Profesorul Virgil Bazar, mecanic de-o viață, așteaptă să se pensioneze după decenii în subteran, petrecute în creștetul trenurilor. Și tot de decenii, mai precis din anii 90, antrenorul brodează generații de chiștoci curajoși, îndrăgostiți de arta boxului. După ce predă garnitura de tren, Virgil Bazar sare în trening și preia mănușile. O dulce rutină trăită în pântecul orașului. Sacii plini de câlți poartă cicatricele peticelor și atârnă precum niște stalactite din tavanul scorojit. Locul pare o hală de mașini grele, o veșnică improvizație bântuie în toate colțurile.
O salbă de oglinzi culese din capătul peroanelor au fost salvate din drumul spre casare, iar mărgelele de scaune roșii, dezvelite din burta ramelor duse la topit au fost recondiționate pe post de bănci. În visul lor spre podium și înainte de a-și orna pectoralii cu medalii, drumul multora dintre elevii lui Virgil Bazar a plecat din orfelinat. Cu metroul spre europene, mondiale, unii au coborât și la Olimpiadă. Așa sună visul chiștocilor cu chipul lor stacojiu prins în cască. George Lungu a ocupat locul 5 la Atlanta, Gheorghe Oprea a luat medalia de bronz la Campionatul Mondial din Cuba, Mihai Drăguțescu a cucerit bronzul european la Belgrad. Cu toții, până să guste medalia, au tras pe gât aerul greu de la metrou.
“Pe mâinile noastre vin, de multe ori, puști amărâți, pentru ei sportul este o șansă și mă doare sufletul că, de multe ori, nu avem ce să le oferim, cu ce să-i ținem. Vin pentru noi, înainte-i mai duceam într-un cantonament, le mai dădeam un abonament la metrou, o masă, orice, lor le aducea bucurie, iar noi puteam să-i motivăm. Acum nici măcar o cartelă de metrou nu putem să le mai oferim. Metrorex a tăiat tot sprijinul, sportul nu-i mai interesează, iar pentru noi, o firimitură de la ei, ar însemna enorm. Pe cei mai buni copii ni-i iau alții, noi ce să le oferim?”, spune, pe un ton amar, antrenorul.
Ușa sălii de lupte se deschide larg și greu. Balamalele scot un smiorcăit sâcâitor, apoi se întinde un hol lugubru, strâmt, cât să încapă o pereche de umeri. Printre grătarele știrbe din pardoseală se vede cocoașa garniturilor care își încordează frânele la intrarea în stație.
„Atenție se închid ușile”. Pentru noi se deschide o nouă hală ornată cu neoane mioape, pereți de tablă, tencuială măcinată de apă. Profesorul Petre Stroe este o legendă, membru fondator al Clubului Sportiv Metrorex. Are 87 de ani, sute de medalii, mii de diplome, o tonă de amintiri, un baston și o voință de zeu. La vârsta lui continuă să profeseze cu elanul holteiul cu zâmbet geamăn din fotografia sepia pe care ne-o indică, lipită de peretele de tablă, cu bastonul, o neiertătoare moștenire a carierei lui. “Nu m-am operat, eram la Steaua și trebuia să-i bat pe aia de la Dinamo”. Și mai are ceva profesorul Stroe. O memorie uluitoare. Comuniștii l-au încărcat cu niște ani de zarcă și l-au trimis la Jilava ca deținut politic. Se ferește de motiv: “E, domnule, răspunsul ăsta-l are Ana Pauker”. A iertat-o pe satrapă, chiar dacă ar fi meritat o tracțiune, un tur de braț sau un tur de șold. “Eu, pentru țara asta am adus medalii și am ridicat termocentrale. Sunt un patriot. După ce m-au băgat la pușcărie, comuniștii m-au dat exemplu pe coperta revistei Flacăra”. Peretele stă mărturie, subtitrează fiecare povestioară a octogenarului. Din această sală, la toate categoriile de vârstă, au ieșit zeci de campioni naționali și internaționali. Și acum pereții cad. Saltelele au fost aduse, cu ani de zile în urmă, din banii profesorului, din America, acolo unde Peter Stroe, așa cum stă scris pe diploma de elogiu anturată pe perete, le-a predat elevilor și studenților americani, timp de 18 ani, taienele acestui sport vechi din anticihitate.
Unul dintre puștii americani, Garrett Lowney, a devenit campion mondial și a fost medaliat cu bronzul olimpic la Sydney. Și el este, la loc de cinste, în ramă, pe perete. “Să știi că m-a vizitat, a venit până în România, a fost aici, în sala asta, uite că există și copii recunoscători”. Imediat, fotografia depune mărturie. De pe podiumul de la Sydney, în stație la Unirii 2.
Bastonul scanează peretele, poveștile profesorului Stroe se scurg precum garniturile de sub tălpile noastre, fiecare cadru desenează un zâmbet larg între fălcile rubiconde ale octogenarului. “Uite-te, domnule, la ăștia. Erau patru frați, toți patru veneau la lupte, însă unul era mai talentat, avea fond, calități uluitoare. Însă, la un moment dat, a început să lipsească. Unul dintre ei mi-a spus și motivul, venise frigul și nu avea încălțări, le-a rupt la fotbal, pe maidan. M-am dus și i-am luat trei perechi, să aibă ce să pună în picoare, să nu-l pierd”. După alți trei pași, bastonul se ridică spre o altă fotografie. Puberul desculț rânjește trufaș de pe podium cu aurul la gât. Și glasul profesorului Stroe este îmbibat în amărăciune. “Eu am antrenat și în America și în Germania, nemții mi-au dat casă, însă cel mai bine m-am simțit în sala asta, în țara mea, cu românii mei. Vedeți și dumneavoatră ce e aici, cum putem să ne desfășurăm activitatea. În afară de sindicat, de domnul Ion Rădoi, care s-a zbătut pentru sportul de la metrou să mai existe -împreună am înființat acest club-, nimeni nu prea ne-a ajutat. Și doare…” Mai tare chiar decât genunchiul șubrezit.
Este timpul ca garnitura pustiită de suflete să se retragă la depou. Cu luminile stinse, unele trenuri se odihnesc la Depoul Ciurel, primul depou construit în Capitală. Aici, deasupra plafonului, este terenul de rugby. Chiar dacă un parteneriat cu Arena Academy a revitalizat arena și baza arată mai mult decât decent, secția de rugby se zbate, la rândul ei, în grămadă cu neajunsurile. Echipa de seniori este istorie- așa cum s-a întâmplat, tot din lipsă de fonduri cu secția de dans sportiv-, iar grupele de juniori coordonate de Rareș Manolache și Bogdan Milita se descurcă cum pot. Deplasările se fac, de multe ori, cu trenul, chiar în ziua meciurilor, nu sunt bani de cazare, sponsorizările foștilor sportivi care s-au ridicat dintre smocurile terenului de la Ciurel fiind supapa care mai alimentează pasiunea puștilor pentru sportul cu balonul oval.
Aici vestiarele sunt mult mai îngrijite, dușurile și grupurile sanitare sunt mai moderne decât cele de la Unirii, aceleași scaune de metrou sunt folosite drept bănci pentru sportivi. O dulce reciclare. Există chiar și o sauna, iar sala de forță a fost utilată cu aparatele primite de la federație, trimise de la stadionul Arcul de Triumf, după ce arena de lângă Cașin a fost demolată pentru a lăsa locul unui stadion modern. Din păcate, pe magistrala 4, la Străulești, un alt teren de rugby aparținând Metrorex este lăsat pradă buruienilor într-o menghină birocratică. La fel, la stația Industriilor, o sală foarte mare nu poate fi folosită din lipsă de fonduri.
Florin Crișu, președintele executiv al clubului Metrorex, explică situația, blocajul în care se află sportul din subteran, lipsa de fonduri pentru cantonamente, a echipamentelor, înscrierea în turnee, campionate și concursuri fiind marea problemă a clubului înființat în 1991 de către sindicatul USL Metrou.
“De mai bine de 8 ani, administrația Metrorex refuză să mai finanțeze clubul, motivul invocat fiind acela că nu aparține de metrou. Există un fond în bugetul Metrorex de 5% din fondul e salarii destinat activităților cultural sportive, care, înainte, era negociat cu sindicatul. De 8-10 ani nu s-a mai dorit să se dea acest fond de 5%, motivând că nu e clubul lor, cu toate că președintele clubului sportiv a fost, de fiecare dată, cineva din administrația Metrorex. Că s-a numit Gheorghe Udriște sau Gabriel Mocanu (actualul președinte). Clubul poartă denunirea Metrorex și are aceeași adresă”.
Florin Crișu dezvăluie că administrația Metrorex preferă să întoarcă la buget o parte de 30-40% din acest fond, bani care, dacă ar fi mers spre Clubul Sportiv Metrorex ar fi fost de ajuns pentru acoperirea tuturor lipsurilor. “Din fondul acesta se mai dau bani pentru concedii medicale mai deosebite, iar 30-40 % nu se cheltuie, revenind la buget. Acest procent ne-ar ajuta enorm să ținem toate secțiile, să-i trimitem pe sportivi în cantonamente, să le cumpărăm echipament. Înainte, când primeam acești bani, ne descurcam”.
Trenul sportului din subteran poate să deraieze în jocul birocrației, nepăsării, neînțelegerilor, orgoliilor dintre sindicat și conducerea administrativă, vagoanele au ruginit, scârțâie, sunt peticite și roțile se mai învârt datorită pasiunii oamenilor precum Petre Stroe, Virgil Bazar, Rareș Manolache și ceilorlalți antrenori și oficiali dopați cu pasiune. Iar din acest context rizibil, cel mai mult suferă călătorii. Adică cei 300 de sportivi legitimați. Atenție! Nu închideți ușile!
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER