REPORTAJ | Echipa Papei, cartierul Diavolului. Acasă la San Lorenzo, clubul din Argentina care îşi pune fanii în pericol la fiecare partidă. Arestări, cuţite, ghetouri periculoase şi fani care fug spre casă, flancaţi de poliţişti înarmaţi

4 mar 2019 11732 afişări Comentează şi tu Special
REPORTAJ | Echipa Papei, cartierul Diavolului. Acasă la San Lorenzo, clubul din Argentina care îşi pune fanii în pericol la fiecare partidă. Arestări, cuţite, ghetouri periculoase şi fani care fug spre casă, flancaţi de poliţişti înarmaţi

corespondenţă din Buenos Aires (Argentina)

Finalul lunii octombrie, anul 2018

San Lorenzo de Almagro, unul dintre granzii fotbalului din Argentina, câştigă partida de ”acasă” cu San Martin de San Juan. 2-1 pe teren propriu, faimosul Estadio Pedro Bidegain sau ”El Nuevo Gasometro”, arenă din vestul oraşului Buenos Aires, exact la marginea rău famatului cartier Bajo Flores. Cei aproape 20.000 de spectatori prezenţi la partida care s-a terminat aproape de miezul nopţii au avut parte de experienţe dure. O serie de jafuri a avut loc în Bajo Flores, iar victime au căzut suporterii lui San Lorenzo care plecau fie spre maşinile personale, fie spre staţiile de autobuz.

A doua zi, urmare a sutelor de sesizări, conducerea clubului comunica public faptul că insistă pe lângă Liga din Argentina pentru programarea partidelor pe lumină, nu în nocturnă. ”Ca urmare a multiplelor jafuri care au loc asupra fanilor noştri în imediata vecinătate a arenei, solicităm SAF (Superliga Argentina de Futbol) să nu mai programeze niciodată la asemenea ore meciurile de pe teren propriu ale echipei noastre”, suna anunţul făcut public de şefii lui San Lorenzo. 

Cine e San Lorenzo de Almagro?

Mai întâi, puţin context. San Lorenzo de Almagro este una dintre cele mai importante echipe de fotbal din Argentina. Clubul are un loc între cei cinci granzi din ţară, alături de River Plate, Boca Juniors, Racing Club şi Independiente. Câştigătoare multiplă de titluri interne, San Lorenzo de Almagro a reuşit, în 2014, să câştige şi Copa Libertadores, cel mai râvnit trofeu de pe continentul sud-american. San Lorenzo joacă ceea ce este considerat a fi unul dintre cele trei meciuri ”clasice” din Argentina. După Superclasico (Boca - River) şi Clasico de Avellaneda (Independiente - Racing Club), partida dintre San Lorenzo şi Huracan este una dintre cele mai vechi rivalităţi din fotbal şi al treilea cel mai important meci, în viziunea microbiştilor din ţară.

Poate cele mai relevante apariţii în spaţiul TV european pentru clubul din Buenos Aires au fost cele date de momentele în care Papa Francisc şi-a mărturisit ataşamentul faţă de San Lorenzo. Născut în Flores, în apropierea locului în care este stadionul lui San Lorenzo acum, Papa s-a declarat în repetate rânduri un fan înfocat al echipei. 

Echipa Papei, cartierul Diavolului

Fanii lui San Lorenzo se recomandă ca fiind legaţi de cartierul Bodeo. Acolo a jucat echipa până la finalul anilor '70, atunci când dictatura militară din Argentina a fortaţ clubul să renunţe la bază, aceasta fiind vândută celebrului lanţ de hypermarketuri Carrefour. Astfel, după o perioadă lungă în care şi-a închiriat dreptul de a juca pe diferite arene, San Lorenzo şi-a stabilit ”casa” pe Estadio Pedro Bidegain. Bodeo a fost lăsat în spate, Bajo Flores a devenit actualitate. În prezent, Bajo Flores este considerată cea mai periculoasă zonă din uriaşa capitală a Argentinei. Echipa favorită a Papei Francisc joacă în buza polului de criminalitate din oraş, un loc în care, potrivit suporterilor, nici poliţia nu intră fără o planificare atentă şi fără suficiente forţe.

Începutul lunii martie, anul 2019

Reporterii ProSport testează pe viu atmosfera de la unul dintre cele mai populare stadioane din lume în momentul de faţă. ”Estadio Pedro Bidegain” a devenit, în ultimii ani, un adevărat pol de interes în spaţiul online graţie prestaţiei de senzaţie pe care o are galeria lui San Lorenzo. Clipurile cu manifestările fanilor adună zeci de milioane de vizualizări pe canalele dedicate de YouTube, iar partidele de pe teren propriu au ajuns să fie loc de pelerinaj pentru microbiştii din întreaga lume. 

Meciul e programat pentru ora 19:00. Cu trei ore mai devreme, în cartierul Palermo, unul central, taximetristul reacţionează ciudat la auzul destinaţiei. ”De ce faceţi asta? Aveţi grijă, e un cartier foarte rău. Eu vă duc, vă las la stadion, dar nu veţi avea cu ce să vă întoarceţi!”. Punem totul pe seama rivalităţii. Şoferul, un tânăr supraponderal, pe la 35 de ani, poartă un trening pe care stă cusută stema cu iniţialele ”CABJ”, cele ale rivalei Boca Juniors. Nu îl luăm prea în serios, dar am avut un pic de atenţie. Avem la noi doar paşapoartele, echivalentul a 200 de lei în pesos şi un singur telefon mobil. Sunt mai bine de 10 kilometri din Palermo până în Bajo Flores, iar taximetristul continuă: ”E plin de drogaţi, de hoţi, de criminali. Nu sunt mulţi argentinieni acolo, sunt oameni veniţi din Peru, din Paraguay, sunt mulţi bolivieni. Şi sunt răi. O să vedeţi, nu vă răspunde niciun taxi la solicitare după meci, când se întunecă nu mai calcă nimeni acolo de bună voie”. Discursul serios al şoferului începe să capete sens la intrarea în Bajo Flores.

Cartierul este format dintr-o lungă serie de case de cărămidă ce par neterminate. Negre de la fum, cu electricitate trasă prin improvizaţii periculoase, casele au rareori geamuri întregi şi sunt separate de străduţe mici pe care abia încap doi oameni. Suntem avertizaţi să nu folosim telefonul mobil, să nu atragem atenţia, astfel că pozele ies prost. Imediat în capătul străzii principale din Bajo Flores e Estadio Pedro Bidegain, casa lui San Lorenzo. Oprim la Poarta 5 şi asistăm la prima dovadă că spusele şoferului sunt reale. Un bărbat este încătuşat şi târât în maşină de cinci poliţişti, aceştia fiind flancaţi de un număr impresionant de forţe de ordine înarmate şi echipate de asalt. ”Mă sunaţi dacă vreţi transport după meci, poate sunt aproape. Şi nu uitaţi, fără telefoane, nu scoateţi telefonul din buzunar!”, sunt cuvintele cu care şoferul demarează din faţa arenei.

Meciul de fotbal, o petrecere

Contactul cu stadionul nu este plăcut. La zona tribunei 1, acolo unde se vând cele mai scumpe bilete, sub locurile păstrate oaspeţilor importanţi, găsim un cuţit. Lăsat pe jos, în faţa scaunului. Momentul de uluială e imediat întrerupt de apariţia pe teren a fotbaliştilor. Liniştea e spulberată, peluza explodează. ”La Gloriosa Butteler”, galeria lui San Lorenzo este, precum i-a fost făcută reclama, absolut impresionantă. Diferită complet de standardele europene, prestaţia suporterilor combină sprijinul arătat fotbaliştilor cu ceea ce este aproape un spectacol. În mijlocul fanilor din peluză sunt toboşari, trompetişti, şi fiecare om cântă şi dansează pe toată durata partidei. Spre deosebire de River Plate, clubul cu sediul într-un cartier select al oraşului, fanii din galeria lui San Lorenzo participă activ la atmosferă pe toată durata partidei fiind susţinuţi, de cele mai multe ori, şi de cei care au locuri în zonele ”bune” ale arenei, la tribuna principală sau la tribuna a doua.

În ciuda prestaţiei spectaculoase a fanilor, pe teren e dezastru. San Lorenzo trece printr-o perioadă neagră şi, contra lui Argentinos Juniors, perioada se prelungeşte. San Lorenzo pierde cu 3-2 pe teren propriu şi este, la egalitate de puncte cu alte două echipe, pe ultimul loc în Superliga din Argentina. 

”Rompe la cabeza”

Ieşim de pe stadion cu doar câteva minute înainte de fluierul de final. Vrem să evităm aglomeraţia şi nu credem în spusele taximetristului. Nu are cum să nu vină un Uber, nu? Prima comandă e preluată după câteva minute de aşteptare, apoi anulată imediat. Ciudat, mai încercăm. A doua comandă, aceeaşi soartă. Situaţia începe să devină delicată. În faţa stadionului, forţele de ordine sunt în număr impresionant. Însă e întuneric, iar din ghetoul de peste stradă se aud sunete ciudate. Sunt zeci de oameni care se uită, într-o curte improvizată, la meciul lui San Lorenzo, la TV. Alţii ascultă muzică şi dansează în stradă. Totul, în semi-întuneric. A treia comandă e acceptată, dar şoferul o anulează după ce dă un ocol de cartier. Nu am luat în calcul sfatul taximetristului, nu ne-am căutat metode alternative de transport şi rămânem fără idei. O nouă comandă Uber, o nouă anulare din partea şoferului căruia aplicaţia i-a dat sarcina să vină să ne preia. Taximetristul avea dreptate, nimeni nu vine noaptea în Bajo Flores. Nici el, deşi a spus că o va face. Nu mai răspunde la mesaje.

Meciul se termină şi se apropie zgomotul făcut de oamenii care ies din stadion. Ne depărtăm, cu ochii după un taxi, la doar 50 de metri de intrarea principală, dar tot în raza vizuală a forţelor de ordine. Suntem, practic, înconjuraţi de poliţie şi tot nu ne simţim în siguranţă. Pe partea cu stadionul sunt sute de poliţişti, mascaţi, cu scuturi şi arme. Pe cealaltă parte, câteva zeci de poliţişti au blocat toate străduţele de acces în ghetou. Nimeni nu iese de acolo cât timp în zonă sunt fanii lui San Lorenzo. 

De unde sunteţi? Veniţi aici, nu mai staţi în stradă”. Suntem abordaţi, în spaniolă, de un bătrân. ”S-a terminat 3-2? Eu am ieşit mai repede, dar nu am cum să plec spre autobuz”. Face un semn din cap către cealaltă parte a străzii, către ghetou, indicându-ne cauza pentru care e ”prizonier”. Află de unde am venit, se miră, apoi continuă. ”Vă arăt eu cum se ajunge la autobuz, dar până vine lumea din stadion trebuie să stăm aici, între maşini, sub ochii poliţiei”. Noul nostru prieten pare serios şi, în ciuda vârstei, destul de speriat. Încercăm un nou Uber, dar bătrânul intervine, auzim doar ”rompe la cabeza” şi un semn cum că trebuie să ascund telefonul de ”inamicii” de peste drum. În 30 de secunde aflăm planul. Se pare că trebuie să aşteptăm ca suporterii să iasă din stadion, apoi să ne grupăm şi să mergem, în pas alergător, prin ghetou, pe mijlocul străzii, circa un kilometru până la staţia de autobuz. Nu poate fi adevărat, cum să fugim?

Din Bajo Flores scapă cine poate

Doar două minute a mai durat incertitudinea. În clipa în care porţile stadionului au fost deschise, fanii lui San Lorenzo au procedat exact precum în descrierea bătrânului. Grupaţi, câte 40-50, suporterii încep să meargă în ritm alert sau chiar să alrge pe stradă. În haosul neaşteptat, pierdem din ochi şi bătrânul, deci pierdem şansa de a afla unde e staţia de autobuz. Părinţi cu copii, tineri cu prietenele lor, cupluri în vârstă, toată lumea adoptă faţa serioasă, îngrijorată, iar entuziasmul afişat în tribunele stadionului e dizolvat rapid de întunericul din Bajo Flores. Se aleargă în toate direcţiile pe lângă nişte români care nu ştiu încotro să o apuce. Sunt oprite nişte autobuze, drumul le este blocat, dar şoferii refuză să deschidă uşile. Încercăm să mai chemăm un Uber, aceeaşi poveste, nimic disponibil. Cu care dintre grupuri să fugim este întrebarea. Se aleargă în mai multe direcţii, iar staţia de autobuz e doar într-o singură parte. Unii par să alerge spre maşini, alţii par că vor să se îndepărteze pur şi simplu de zona rău famată.

Ne salvează un tată care a venit la meci cu copilul. Într-un schimb rapid de cuvinte, în mers, omul ne sfătuieşte să băgăm telefonul în buzunar şi să nu-l mai scoatem, apoi să ne alăturăm unui grup care merge spre vest. Şi ne indică strada. Facem întocmai, ne alăturăm unui grup de circa 30 de persoane şi purcedem spre ceea ce sperăm că e staţia de autobuz. Drumul de un kilometru e ciudat. Pe stânga avem un gard înalt, de beton, acoperit cu sârmă ghimpată. Prima sută de metri e păzită de poliţia sever înarmată, apoi e fiecare pe cont propriu. Pe dreapta, clădirile din Bajo Flores. Pe trotuar, locuitorii. Ca într-un episod din The Walking Dead, ne strecurăm cu privirea înainte, cu mâinile în buzunar, într-o linişte aproape perfectă, în pas grăbit, în timp ce băştinaşii ne privesc rânjind. Unii sunt cocoţaţi pe pubelele metalice pline până la refuz, alţii stau pe fotoliile scoase în faţa caselor, alţii jupoaie găini şi pregătesc grătarul. Suntem oameni, şi noi şi ei, dar părem din tabere complet diferite. 

Apropierea staţiei de autobuz, un terminal destul de mare, linişteşte spiritele. Apar zâmbete, iar urcarea în autobuz este egală cu descătuşarea. Aproape printr-un gest sincron, toată lumea scoate telefonul din buzunar şi viaţa normală reîncepe. E zbuciumul periodic al suporterilor lui San Lorenzo de Almagro, cei care nu părăsesc echipa în ciuda situaţiei dificile din clasament şi, mai ales, în ciuda faptului că trebuie să îşi asume riscuri, noaptea, în Bajo Flores. În drumul de circa 60 de minute până în centrul modern din Buenos Aires, autobuzul 132 opreşte şi din el coboară, îmbrăcaţi cu tricouri roş-albastre, taţi cu băieţii lor, bătrâni, fete cu iubiţii lor, familii. Ajungem la hotel după miezul nopţii, deschidem presa şi vedem rezumatul partidei, declaraţiile protagnoniştilor şi fazele litigioase. Nimic despre jafurile din Bajo Flores de data asta. 

Facem şi check-in-ul spre Bucureşti, vom părăsi capitala Argentinei, dar San Lorenzo rămâne cu suporterii. Cei care, vorba cântecului pe care îl cântă sincron la meciurile tari: ”Soy de San Lorenzo, si señor, que loco soy”! 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.