Era mândria și simbolul fotbalistic al Pantelimonului. Una dintre formațiile redutabile de Divizia B, despre care microbiștii spuneau – și pe bună dreptate – că nu voia să intre în Divizia A. Adică Metalul București, echipă „ținută” de Uzinele 23 August, era un fel de Gloria Bistrița a Seriei a II-a a ligii secunde, cum era organizat „B”-ul înainte, genul de echipă care se mulțumea doar să arbitreze lupta la promovare.
Peste toate, Metalul București rămâne însă clubul care a dat zeci și zeci de fotbaliști de primă mână, unii dintre ei ajunși chiar și la națională. Baza sportivă de la capătul cartierului Pantelimon era una impresionantă, extrem de cochetă. Clubul se afla sub tutela Uzinei „23 August”, iar a fi fotbalist la Metalul era în anii 60-70 motiv de mare mândrie. Asta a fost, însă, odată. În 2003, lipsită de orice suport financiar, echipa s-a desființat.
Pe teren și în tribune, bălării. Pe pistă, nuci
Dacă treci acum prin dreptul stadionului – dacă așa ceva mai poate fi numit stadion! – și știi ce era pe vremuri acolo, tu, ca simplu trecător, ai un șoc. Practic, au rămas doar stâlpii porților. Pe terenul de joc, iarba și buruienile au ajuns la aproape un metru înălțime. Haosul domnește și pe fosta pistă de dirt-track, unde au „răsărit” chiar și doi nuci, care se înalță semeț spre cer. Și aici buruienile au invadat fiecare bucățică din zgura pe care altădată se țineau campionatele naționale. Băncile de rezerve sunt acum niște schelete, așa cum a ajuns și tabela de marcaj. Tribunele, care cuprindeau altădată chiar și 5.000 de spectatori, înghesuiți unul în altul, ruginite, cu bălării și copăcei de câțiva metri înălțime, care ies printre gradene și care au luat totul în stăpânire. E atât de dezolant! Lucrurile nu stau altfel nici în ceea ce privește fostul teren de antrenament din spatele tribunei I și cel de minifotbal, fost gazonat. Și acolo buruienile se întind peste tot. Clădirea, unde pe vremuri erau vestiarele și birourile tuturor secțiilor din cadrul clubului, este acum părăsită. În bază, nici țipenie de om. Ba da, într-un târziu se vede unul, care iese și intră repede în dependințele din spate, în care era pe vremuri secția de canotaj, una dintre cele mai puternice din țară. Este reprezentantul firmei de pază care veghează să nu intre nimeni acolo. De altfel, și la fosta intrare a spectatorilor, și la intrarea către clădirea clubului există câte un anunț mare, pe gard, cu „Intrarea interzisă”. Totuși, cum s-a ajuns aici?
„Care este interesul în acest dezinteres?”
Vasile Nedelcu, fost, pe rând, jucător, antrenor și președinte al clubului (ultima calitate a îndeplinit-o între 1999 și 2001), are o explicație. „Revoluția și, apoi, privatizarea întreprinderilor a fost începutul sfârșitului pentru Metalul București. Pe vremuri, echipa era ținută de Uzina „23 August”, care producea, în principal, locomotive, motoare de locomotive și elice de vapoare. Nu știu exact de când, dar la un moment dat uzina a intrat în proprietatea fraților Cristescu, din Timișoara. Odată cu uzina a fost preluată și baza sportivă, care era în patrimoniul acesteia. Treptat, treptat, pe măsură ce și activitatea fabricii producea tot mai puțini bani, n-au mai fost fonduri pentru a ține echipa de fotbal. Așa s-a ajuns ca, în 2003, când echipa ajunsese în Divizia C, să se spună «Stop»! și să dispară un adevărat simbol fotbalistic, dacă nu al țării, măcar al Bucureștiului. Acum, uzina nu mai produce nimic. Din ce știu eu, s-au închiriat către diverse firme halele în care funcționau vechile secții de producție și fiecare are activitatea ei. Nu înțeleg însă de ce au închis baza sportivă. Până acum doi ani, terenul era în regulă, era tuns regulat, mai veneau acolo oameni din fabrică și jucau. De ce măcar nu l-au închiriat? Poate n-au nevoie de bani! Sau poate urmăresc altceva! De ce îl lasă în paragină? Care este interesul în acest dezinteres? Când trec pe acolo și văd ce a ajuns, mi se rupe sufletul”, spune cel care a activat timp de 40 de ani în club, în toate funcțiile posibile și care l-a crescut, printre alții, pe Bogdan Argeș Vintilă.
Mecca puștilor din carier
Fost jucător și, ulterior, antrenor de juniori la Metalul, Marian Dobre, campion național de juniori II cu Metalul în 1986 și omul care a contribuit la formarea lui Iulian Filipescu, consideră că „odată cu Metalul a dispărut una dintre marile pepiniere fotbalistice ale Bucureștiului. Practic, un mare cartier, Pantelimonul, a rămas paralizat din acest punct de vedere. Copiii de aici veneau aproape toți la Metalul, era Mecca lor. Îmi dau lacrimile când mai trec pe acolo și văd ce a ajuns baza aia, eu acolo am crescut și acolo m-am împlinit ca om. Și câți mai sunt ca mine! Nu știu de ce actualii patroni au ales să procedeze așa, care le e scopul. Legea actuală spune că pe locul unei baze sportive nu se poate construi altceva, dar cine știe ce o să fie în viitor!?”.
Fotbaliști de echipa națională Silviu Iorgulescu, Aristică Ghiță, Dumitru Moraru, Sandu Gabriel, Lache Stoicescu, Gabriel Stan, Mircea Savu, Ioan Naom, Bebe Mateescu, Dumitru Mitu, Bogdan Argeș Vintilă, Iulian Filipescu, Daniel Aprodu, Trandafilon, Giugiumică și Muia sunt doar câțiva dintre fotbaliștii crescuți la Metalul și care au ajuns în Divizia A sau la echipa națională de seniori. Pe aici au mai trecut, printre alții, Radu Troi, Ion Ion, Ștefan Popa, Cristian Cămui, cu toții fotbaliști cu sute de meciuri în prima divizie și internaționali la diferite niveluri. Vintilă: „Îmi vine să plâng!”
Bogdan Argeș Vintilă, fost portar, printre altele, la FC Argeș și FC Național, dar selecționat în câteva rânduri și la națională, este unul dintre ultimele produse de calitate ale centrului de copii și juniori de la Metalul. „Este dureros să văd ce a ajuns baza aia în care eu am crescut de la 6 și până la 18 ani. Ce copilărie frumoasă am avut acolo! Eram niște copii nebuni după fotbal, zi și noapte asta visam. Metalul era casa tuturor copiilor din cartierele Pantelimon și 23 August. Mulți dintre ei, amărâți. Erau alte vremuri, țin minte că antrenorii ne chemau cu carnetele de note de la școală și, dacă găseau vreo notă de 4, nu ne mai primeau la antrenament. Câte rugăminți, că o să învățăm, că o să îndreptăm nota, numai să ne primească! Era pasiune pură. Parcă văd și acum pe pereții de pe holurile de la vestiare articolele și pozele cu echipa mare de după victoriile din Cupa României cu Steaua, cu Dinamo, cu Craiova. Îmi vine să plâng, nu alta!”.
A rezistat războiului și comunismului, nu și fraților Cristescu
Metalul București a luat ființă în 1935, în cadrul uzinei Malaxa, devenită după preluarea puterii de către comuniști 23 August, iar după 1989, Faur. Primul nume al echipei de fotbal a fost Malaxa, apoi Titanii și, din 1941, Rogifer. După Al Doilea Război Mondial, formația și-a schimbat, pe rând, denumirea, în 23 August, Metalochimic, Energia, Metalul, iar după Revoluție a devenit Faur. Palmaresul este unul bogat pentru o echipă de cartier: de patru ori semifinalistă a Cupei României, de fiecare dată din postura de divizionară secundă, de trei ori sub conducerea antrenorului Paul Popescu. A câștigat de două ori titlul de campioană națională de juniori I, în 1970 sub conducerea lui Leon Lazăr și în 1980, cu Vasile Nedelcu antrenor.
S-au dus și canotajul, și dirt-trackul
Pe lângă secția de fotbal, înaintea evenimentelor din decembrie 1989 clubul avea și secții de lupte, box, atletism, motociclism, dirt-track, ciclism, canotaj, handbal, șah, popice, tir, toate cu rezultate excelente pe plan național și care au dat numeroși campioni. Pista de dirt-track, unde se țineau campionatele naționale, era renumită în țară. Aici se desfășurau toate competițiile interne, dar nu de puține ori au fost și concursuri cu participare internațională. La dirt-track, care era foarte spectaculos, veneau uneori în tribune și câteva mii de oameni pentru a urmări cursele! La fel, o secție deosebit de puternică era cea de canotaj, condusă de Stelian Petrov, de unde au ieșit foarte multe campioane. Astăzi, nu mai există nimic din toate acestea. Poate doar pontonul, de unde se pleca pe lacul Pantelimon, la antrenament, mai amintește de ce a fost cândva.
Am evoluat de câteva ori pe Metalul, ca adversar. Era biliard gazonul, iar baza sportivă superbă. Dar mai miră pe cineva că s-a ajuns unde s-a ajuns? Astea sunt vremurile, din nefericire Lia Dumitru, fost internaional
În anii 60-70, stadionul ăsta era plin la fiecare meci pe care îl jucam acasă. Tot Pantelimonul venea să ne vadă, era mai mare dragul să joci cu atâția oameni în tribune Vasile Nedelcu, fost jucător, antrenor și președinte Metalul
Am venit copil la Metalul și am plecat după încheierea junioratului. Îi datorez enorm acestui club și regretatului antrenor Leon Lazăr, de aceea mă doare să văd că acum este doar o ruină acolo. Câte baze sportive au dispărut după Revoluție! Dumitru „Țețe” Moraru, fost junior Metalul, fost internațional
Eu am jucat la Metalul cât timp am fost militar în termen, la începutul anilor 70. O echipă tare de tot! Nu se dorea promovarea, pentru că nu erau bani de Divizia A, dar pe valoare puteam promova oricând Radu Troi, fost internațional, fost jucător Metalul E dureros ce s-a întâmplat cu Metalul. Zece ani am jucat acolo la copii și juniori, am fost campion național de juniori în 1970. Asta e situația multor echipe cu tradiție din România. Când n-au mai fost fabricile să le susțină, au dispărut una câte una. Păcat, mare păcat Gabi Stan, antrenor, fost junior Metalul
2 titluri naționale la juniori I a câștigat Metalul, în 1970 și 1980
4 semifinale de Cupa României a jucat Metalul București
Articol publicat de Ioan VIOREL
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER