„Luptați pentru Alex!”

Alexandru Iatan a îmbrăcat doar pentru o zi tricoul Dunării
Giurgiu, dar cei de acolo nu l-au uitat. Sâmbătă, la 10 zile de la
tragedie, galeria formației de Liga a II-a a decis să-l comemoreze
înaintea partidei cu FCM Bacău, scor 4-2.Personajul principal al
ceremoniei a fost sora lui Alexandru, Georgiana Iatan. O copilă
frumoasă, cu glas scăzut, umbrit de amărăciune. De fapt, privirea-i
trădează o rană a sufletului. Cum să nu fie astfel, când fetița de
numai 14 ani a primit brusc vestea morții fratelui său?

„Vă rog, luptați pentru Alex!”, a fost rugămintea fetiței
îmbrăcate în îngeraș către foștii colegi ai lui Alexandru. „Am
simțit că trebuie să fiu prezentă la acest meci. Alex parcă mă
chema și n-aș fi putut sta liniștită dacă n-aș fi venit”, a
mărturisit Georgiana, în timp ce galeria giurgiuveană recita „Tatăl
Nostru”.

„Am
crezut că fost o glumă!”
În momentul nenorocirii, Georgiana se afla în vacanță, o vacanță
retezată dur de tragedia căzută ca un trăsnet peste familia Iatan.
Trist, ba chiar acuzator, este faptul că înfiorătoarea știre i-a
fost adusă la cunoștință, telefonic, fără dram de menajament, de
către unul dintre medicii spitalului. „Răceala cu care mi s-a
comunicat că a murit și acum îmi răsună în urechi. Abia ajunsesem
la mare și a sunat un domn de la spital. Mi-a zis scurt: «Ai un
frate fotbalist? Îl cheamă Iatan? I s-a făcut rău pe teren, a fost
adus la spital și a murit! » N-a ținut nicio clipă cont de faptul
că sunt fată și că am vârsta pe care o am. Am rămas blocată,
credeam că e o glumă și întrebam întruna dacă nu cumva e vreo
greșeală”, povestește printre lacrimi Georgiana.

Alexandru, fratele său, a murit pe 2 septembrie, la primul
antrenament al Dunării Giurgiu. Împrumutat de la Astra, Alex a
primit o minge în piept, a făcut edem pulmonar și a decedat la
scurt timp.

„Am
rămas fără băiatul meu frumos”
La finalul meciului, Ionel Iatan ne-a invitat acasă, în satul
Plosca. Se înnoptase, iar modesta căsuță părintească, răzlețită la
margine de sat, era cufundată în tăcere.
Prima imagine care ne întâmpină e cea a holului micuț. Cândva,
acolo stăteau fotografiile lui Alex cu Andreea, cea care urma să-i
fie soție. Acum erau doar tablourile băiatului străjuite de o
lumânare plăpândă (foto stânga). În scurt timp ne întâmpină și mama
lui Alexandru, Nela, o femeie uscată de plâns și cu vorba înecată
de durere. Face doi pași și izbucnește în plâns. „Tuturor le pare
rău de el, dar nimeni nu-mi aduce puiul înapoi! Unde mi-e
copilașul?”, îngâna mama lui Alex.

„Alex
avea toată viața înainte!”
Sfâșiată de durere, ea a găsit puterea de a ne spune că în urmă cu
trei ani au hotărât să înfieze doi copii, o fetiță de o lună și un
băiețel de doi ani. Pentru efortul de părinți adoptivi, statul le
plătește 600 de lei. Acești bani îi ajut[, întrucât doar capul
familiei poate munci. „Am zis că trebuie să ajutăm și alți copii,
că poate așa se îndură și Dumnezeu de ai noștri. Dar ce-a făcut?
Mi-a luat băiatul meu frumos, acum când ajunsese sus de tot, după
ce ne chinuisem atât. De ce pe el? Cu ce i-a greșit, că era sănătos
și frumos și avea toată viața înainte…”