Interviu emoționant cu Neșu!** Îi dai tu titlul, Mihăiță!

Interviul de mai jos s-a scris singur, pentru că Mihai Neșu este un om care te privește în ochi, nu a uitat să glumească și, cel mai important, nu a rămas cu subiecte tabu după accidentul suferit anul trecut. Asta în timp ce duce în fiecare zi o adevărată insurecție cu corpul său, pentru a-l recâștiga. Și avem vești bune: se află în ofensivă.

Ești zâmbitor și plin de speranță. Asta spune despre tine că ești un om puternic…
Nu neapărat! Ce poți face altceva într-o astfel de situație decât să speri? A spera te poartă înainte. Sunt ușor dezamăgit, dar merg înainte și sper că în câțiva ani voi fi aproape de normalitate!

De ce ușor dezamăgit?!?
Pentru că lucrurile nu au mers chiar așa cum mi-am dorit. Speram să fiu mult mai bine după aceste nouă luni trecute de la accident. Contează însă că fac progrese, chiar dacă le fac cu pași mici… Acum mișc o mână. Poate că în curând o să am și mâna stângă. Asta aș vrea măcar. Să am ambele mâini.

Au fost primele Sărbători după accident. Cum le-ai trăit?
Au fost un pic ciudate. Cam ăsta este semtimentul… Ciudat. M-am bucurat însă de ele aici, în Olanda (n.r. – lasă ochii în jos).

Înțeleg că ți-a fost dor de cum se petrece acasă, în România…
Un pic. Sunt altfel Sărbătorile la noi, la români… Da, mi-a fost dor de obiceiurile de la Oradea…

„Mi-e dor să-mi fac singur programul”

Care a fost cel mai greu moment și cel mai plin de bucurie din această perioadă?
La terapie intensivă, când aveam un tub de respirat în gură și șase perfuzii. Nu puteam să vorbesc și eram doar eu cu gândurile mele… Și doctorii îmi spuneau că nu o să pot respira singur niciodată. Cel mai fericit moment? Nu știu dacă poți vorbi cu adevărat de moment fericite… M-am simțit bine în ziua în care am mers la stadion și am văzut Utrecht cu Ajax. Nu pentru că a bătut Utrecht, ci pentru că am ieșit din cotidian. Veneam după luni de stat în casă. A fost ceva! Mi-a dat o stare de bine.

Crezi în vreun leac miraculos? Îl cauți prin lume?
Nu. Nu cred în minuni. Am auzit de pildă de operații cu celule stem, dar nu caut pe net sau pe alte căi. Oricum, totul e pe cale incipientă. Cred mai degrabă în tratamente pe cale naturală. Deocamdată sunt bucuros că apar mici îmbunătățiri. Simt treptat pe ici, pe colo, ceea ce e bine. Dacă nu vor mai apărea, sper ca într-o zi să se descopere un remediu natural pentru cei ca mine.

De ce îți este cel mai dor în acest moment? Mă refer prin asta la lucruri mărunte…
O să ți se pară ciudat: mi-e dor să îmi fac singur programul. Mă scol invariabil la 9 și mă culc la 10 seara. Aș vrea să mă scol și eu mai târziu sau să mă culc mai târziu. După cum simt. Asta ține de a merge pe picioare. Deci, de fapt, îmi e dor de a putea păși.

De minge nu?
Să știi că nu neapărat. Oricum, am mai atins-o! O parte din faptul că pot mișca acum gâtul se datorează faptului că loveam mingea cu capul ca exercițiu la recuperare!

Doctorii ce-ți transmit? Ce previziuni au?
Sunt mereu pesimiști! Dar îi înțeleg! Nu pot da speranțe unuia, pentru ca apoi să i le ia! Mă bucur însă că i-am contrazis deja de mai multe ori. Prima dată spuneau că nu voi putea respira singur, apoi că nu voi putea mișca gâtul. Pe urmă ziceu că rămân cu atât și uite că mișc mâna dreaptă.