Editorial Radu Paraschivescu:** Realism și raulism

Raúl Gonzáles Blanco ilustrează, cum au făcut-o și alții
înaintea lui, o afirmație asupra căreia antrenorii și cronicarii
cad îndeobște de acord: forma variază, clasa rămâne aceeași. Raúl a
avut perioade când nu i-a mers jocul, dar stilul nu i s-a schimbat.
Cariera lui la Real s-a desfășurat sub semnul unui paradox care a
uimit confreria planetară a chibiților: Raúl a exemplificat
excelența fără să aibă calități ieșite din comun. El nu și-a
surclasat contemporanii la niciun criteriu tehnic – detentă,
lovitură de cap, șut, dribling, forță fizică. Cu toate acestea, a
fost un golgheter de rasă și a emanat o forță de seducție fără egal
pe Estadio Bernabeu. Însă publicul nu l-a iubit pe Raúl pentru
plasament, inteligență de joc sau număr de goluri. Elementul care a
contat hotărâtor a fost dimensiunea emblematică a fotbalistului,
felul lui de-a strânge laolaltă aspirații, sentimente și amintiri.
Chiar și când a intrat pe teren în ultimul sfert de oră, cum s-a
întâmplat în ultimul sezon, Raúl a transformat stadionul în cascadă
de aplauze.

Acum simbolul își face bagajele și se pregătește de plecare.
Condiția de substitut celebru îl incomodează, tinerețea lui Higuain
și box-office-ul lui Ronaldo îl fac să-și dea seama că i-a trecut
vremea. Până aici, nimic normal. Raúl are realismul de a-și da
seama că raulismul trebuie să iasă de la putere. Vestiarul își va
căuta un nou lider – dacă nu cumva l-o fi găsit deja în persoana
lui Casillas. Partea ciudată e alta. Raúl nu se retrage, ci se
mută. Dacă și-ar fi predat echipamentul și s-ar fi transformat în
statuie tutelară, lucrurile ar fi fost simple. Rostul simbolului
este să emane prestigiu din loja unde apare, în costum și cu
zâmbetul pe buze. Însă Raúl nu acceptă statutul de simbol și asta
complică discuția. Viitorul lui nu se află în lojele de pe
Bernabeu, ci – posibil (articolul e scris pe 13 iulie) – la
Gelsenkirchen. Comparatiștii vor spune că și Dumitrache a jucat la
Jiul, dar situațiile nu prea seamănă una cu alta.

Evident, Raúl nu se va duce la Schalke 04 pentru bani, iubire
populară sau notorietate. Veltins Arena nu are măreția lui Santiago
Bernabeu, „Die Knappen” sună ceva mai puțin melodios decât „Los
Merengues”. Și-atunci? Ce rost are să te muți dintr-o splendoare
rococo într-un hotel de patru stele? Raúl refuză să-și pună
asemenea întrebări. Și, la urma urmei, e dreptul lui să își
sprijine opțiunea pe afecte, nu pe subtilități contabile. Sigur,
istoria fotbalului livrează destule exemple de jucători care s-au
născut și au murit sau vor muri fotbalistic în același loc (Baresi,
Maldini, Totti etc.) Numai că, în cazul lui Raúl, lucrurile stau
altfel. Situația e stranie și ingrată. Fotbalistul Raúl începe să
fie prea bătrân, simbolul cu același nume e încă prea tânăr. Din
acest șpagat și din orgoliul specific castilienilor au apărut o
revoltă, o rană și o tristețe pe care nici măcar meciul de
retragere de pe Bernabeu nu va putea să le ascundă.