Editorial Radu Paraschivescu: **Rasismul antirasismului

Înaintea fiecărui sfert de finală, căpitanii echipelor au
recitat la microfon un text de lemn calitatea I despre lupta
împotriva rasismului. Nu e clar ce anume a declanșat această
vigilență festivistă. În mod sigur, nu statisticile. Consultate la
vreme de regizorii și heralzii antirasismului, ele ar fi arătat că
100% dintre infractorii care au orbitat în jurul Cupei Mondiale au
fost negri și că 100% dintre personajele din genericele TV care au
deschis și au închis meciurile au provenit din același bazin
pigmentar. Prin urmare, preocuparea pentru antirasism ca urgență
planetară trebuie căutată altundeva. Unde? În liturghiile
corectitudinii politice, unde valoarea se apreciază în funcție de
cromatica epidermei, nu de merit, valoare sau talent.

Partida Uruguay – Gha­na a fost momentul de apogeu al acestei
nerozii. Orchestrată din lojele FIFA, datoria de a ține cu Ghana a
fost pusă în undă și de comentatorii TV ai meciului. Și asta nu e
tot. Portughezul Olegario Benquerença a marșat entuziast la idee și
a oferit un arbitraj menit să propulseze Ghana în semifinale. De la
un capăt la altul, jocul a fost însoțit de imaginea-clișeu a unui
întreg continent care transpiră sânge, emoții și nervi pentru
echipa chemată să iscălească actul de emancipare a fotbalului
african. Istoria acestui sport conține totuși un adevăr simplu. La
ora actuală, Europa și America de Sud joacă un fotbal de
confirmare, pe când Africa, Asia, zona Oceania și SUA sunt încă
exponentele fotbalului de omologare. Nu e o dramă, nu e o
nedreptate, e doar un fapt.

Prin urmare, victoria Uruguayului nu trebuie pusă în discuție,
după cum eșecul Ghanei nu trebuie echivalat cu un dezastru moral.
Or, din comentariul TV asta a reieșit. „Ghana a pierdut nemeritat”,
s-au tânguit cei doi oameni de la microfonul TVR. În realitate,
Ghana a ratat în ultimul minut al meciului un penalty răsărit
dintr-o lovitură liberă dată pentru un fault inexistent. Anterior,
uruguayanul Abreu fusese faultat în careu exact când arbitrul
Benquerença îl căuta din priviri pe Joseph Blatter ca să-l întrebe
dacă era mulțumit de calitatea prestației. Să spui, în condițiile
astea, că Uruguayul nu a câștigat pe merit înseamnă să demisionezi
din cabinetul bunei-cuviințe. La înălțimea momentului, presa din
Ghana l-a făcut trișor pe Luis Suárez, căzând victimă confuziei.
Suárez a respins mingea cu mâna fără să se ascundă, știind că va fi
văzut și eliminat, dar mizând fulgerător pe șansa supraviețuirii.
Hențul lui nu seamănă cu hențul din 1986 al lui Maradona decât în
măsura în care Maradona însuși seamănă a antrenor.

Cu toate acestea, Uruguayul a fost considerat un vinovat
impardonabil. În ce a constat culpa lui? Nu e foarte limpede. Poate
că vinclul lui Forlán a fost o manifestare rasistă. Poate că, în
refuzul uruguayan de a auzi „glasul unui întreg continent”, tenorii
corecți politic au citit o erezie care merita aprinderea rugului.
Poate că penalty-urile apărate de Muslera au emanat ură față de
negri. Se pot susține tot felul de aiureli în lumea asta fără
autocontrol. Totuși, iubitorul de fotbal trebuie lăsat să țină cu
cine vrea. Nu are nevoie de diriginți și consilieri. Până la urmă,
e fotbal, nu altceva. În ceea ce privește fandacsia care a prefațat
fiecare sfert de finală, ea are toate datele de a produce efectul
opus celui pe care mizează. Predicat când nu e cazul, antirasismul
sfârșește într-un alt rasism.