Editorial Radu Paraschivescu: **Poduri și Aripi

Destinul a lucrat hotărât cu Petre Grigoraș. Fără ursitoare
glăsuind oracular, fără ocolișuri esopice, fără ezoterism tulbure
și savant. Au fost de-ajuns un strop de geografie, un dram de
carieră și un vârf de coincidență pentru ca toată lumea să vadă
tatuajul biografic. Grigoraș s-a născut la Poduri și a început să
joace fotbal la Aripi. Aceste două entități băcăuane și-au expandat
rosturile cu timpul și au devenit repere ale unei ocupații stabile.
Indiferent unde s-a oprit, Grigoraș a construit poduri și a
desfășurat evantaiuri din pene. Bărbatul acesta cu figură de
grădinar ursuz, vorbă repede și poantă pe vârful limbii n-a ticluit
împotriva fotbalului. A sădit entuziasmul ca idee de joc, s-a
împăcat bine cu estetica și a așternut pe iarbă ceva care n-a
displăcut nimănui niciodată. Pe unde s-a dus, Grigoraș a muncit
egal și bine. N-a fost numit nici Ferguson din Țiglina, nici
Capello din Constanța. În schimb, a primit cadou același refren
rimat și ritmat pe oriunde l-au dus pașii: „Grigoraș, Grigoraș, /
Cel mai tare din oraș”. Tribunele nu fac poezie ca Dimov sau proză
ca Breban, dar știu să apese omagial pe cuvinte și – mai ales – se
pricep să-i salute pe împătimiți.

Stop! Începe să sune a panegiric, iar Grigoraș n-a murit. E
bun-zdravăn, atât cât te lasă inima în sportul ăsta în care
antrenorii sunt cumpărați ca lingourile și scuipați ca niște coji
de semințe. De curând, s-a vorbit despre el că ar înființa un SMURD
alternativ la Urziceni și că ar începe resuscitarea. Nu se mai știe
nimic, fiindcă Unirea pare să renunțe la ambiții din lipsă de
combatanți. Într-un interviu de la începutul lunii, un reporter
exaltat îl pețea, cu inflație de complimente și o tonă de miere în
glas, în numele unei mirese băcăuane scăpătate. Ce va face Petre
Grigoraș? Nu se știe. Dar e greu de crezut că va mai sta deoparte.
Oamenilor le e dor de pedagogia lui deopotrivă generoasă și frustă,
de glasul lui răgușit, de dreapta lui care distribuie, cu aceeași
mișcare a încheieturii, scatoalce și mângâieri. Nu avem atât de
mulți arhitecți ai fotbalului de atac încât să ne permitem luxul de
a-l ține pe omul ăsta departe de teren. Înainte de a-i cerceta
cartea de muncă, mai priviți-i o dată rețeta destinului. În ea
scrie negru pe alb: Poduri și Aripi. Sau, mă rog, poduri și aripi.
Fără legătură cu Saligny și Vuia. Poate doar cu dorința noastră
de-a trece în siguranță pe deasupra hăurilor și cu ispita secretă a
fiecăruia dintre noi de-a fi, măcar câteva clipe, albatros.