Nicolae Manolescu (70 de ani) a debutat în presa scrisă în 1972, cu un material despre șah. Om de litere, dar și de sport, critic literar, președinte al Uniunii Scriitorilor și ambasador al României la UNESCO, Nicolae Manolescu a vorbit cu ProSport în biroul de la Paris despre meciul Franța – România, despre fotbalul românesc, patronii și idolii săi sportivi.
Domnule Manolescu, nu am fost cam pretențioși? S-a folosit excesiv de mult cuvântul „victorie” în contextul meciului de la Paris. Nu suntem prea mici pentru un astfel de obiectiv? În primul rând, nu suntem mici. Exceptând Polonia, suntem cea mai mare țară din zona noastră. În al doilea rând, aici nu este un determinism riguros, condițiile economico-sociale nu determină apariția unor jucători sau a unor echipe naționale formidabile. Dacă stăm să ne gândim, pe vremea lui Ceaușescu condițiile erau care erau, dar aveam echipă națională. Mie mi se pare normal să se vorbească de victorie înaintea unui joc.
Totuși, nu mai avem o generație cum a fost cea din anii 90… Așa este, am avut noroc de o generație și jumătate de fotbaliști senzaționali. A fost un moment crucial, 0-0 de la Cardiff, care a însemnat relansarea noastră (n.r. – 11 noiembrie 1970, meci din preliminariile CE 1972; din echipa României făceau parte Dinu, Dobrin, Dumitrache). Până atunci, noi ne bucuram că scoatem un egal cu galezii. De atunci a început o perioadă în care România a jucat de la egal la egal cu toate echipele. Eu țin minte că aveam clar sentimentul că nu-mi era câtuși de puțin teamă că România pierde jucând în deplasare cu Anglia sau cu Franța la Paris. Mi se părea normal ca România să bată, să facă egal, iar dacă pierdea, nu era o nenorocire.
Vremurile acelea au trecut. Da. Acum am început să jucăm la nivelul la care eram înainte de generația cu pricina, aia de aur. În momentul de față, avem o generație mai slabă. Ne-am obișnuit noi că după o generație de aur urmează una de argint. Se pare că nu e o regulă. Acum o luăm de la bronz iar. Nu-mi dau seama dacă va mai dura un an, doi, trei revenirea noastră.
Ar trebui să fim mai răbdători? Da, iar răbdarea ar da rezultate. Stau și mă gândesc ce ar fi jucat Steaua dacă rămânea Pițurcă. Făcea ce face Craiova acum, într-o secundă a tras-o în sus. N-a vrut însă domnul Becali, și-a bătut joc de propria echipă.
Are nevoie fotbalistul român de o mână forte? Da, disciplina i-ar pune în valoare talentul. Uită-te la Lăcătuș. Nu este un mare antrenor, dar i-a făcut pe jucători să dea trei goluri unei echipe din Italia. Că după aceea a luat și Steaua trei goluri este altă poveste.
Cum ați caracteriza meciul cu Franța? Spre deosebire de ce am citit în presă, eu cred că România nu a jucat rău, mai ales în apărare. Când am vrut să atacăm, am primit gol. A fost un mic ghinion. Iar spre deosebire de comentatorii francezi, care dacă se pricep la fotbal înseamnă că eu sunt as la problemele interne ale Vaticanului, șansele noastre de calificare nu s-au anulat, cu condiția să câștigăm meciurile care trebuie câștigate. Avem o șansă bună, pentru că grupa nu este strălucită.
„Nu se mai învață franceza în România”
Mai există vreo legătură între poporul francez și cel român? Da, în primul rând de limbă. Apoi de tradiție culturală. Există o legătură, dar nu atât la nivelul clasei mijlocii, cât la cel al intelectualității.
Nu au fost alterate relațiile de problema rromilor, de pildă? Nici românii nu au o părere foarte bună despre rromi, nici francezii, așa că tipul acesta de rasism latent care există în orice societate și pe care încercăm să-l eliminăm cu toate mijloacele, pentru că este o porcărie, îi face și pe români să zică „Lasă-i și pe ei să vadă cum e”. Problema e că nu se mai învață franceză în școlile din România. De aici pleacă declinul relațiilor sentimentale dintre noi și francezi.
Ilie Năstase a spus că Sarkozy are dreptate în problema rromilor. Eu am învățat la logică că nu există judecăți generale. Nu poți să vorbești de rromi în general. Sarkozy poate să constate că unii dintre ei se găsesc ilegal aici, dar trebuie judecat de la caz la caz, nu prin expulzări colective. Pentru că sunt în Franța țigani care au acte în regulă, care lucrează, care nu au nicio problemă. Apoi, dacă tot vorbim de diversitate culturală, că este la modă acum, ăsta este felul lor de viață de foarte multă vreme. Cum să-i facem sedentari pe niște oameni care sunt nomazi de 700 de ani!?
Cum ați caracteriza fotbalistul român? Am încercat o caracterizare pe când Lucescu-tatăl antrena români. Mi se părea interesant că Lucescu încerca să vină cu o metodă riguroasă, un sistem de joc foarte clar și dădea peste fotbaliștii români care sunt mai degrabă talentați și spontani, decât laborioși, care ascultă ei dacă le spune un antrenor cu autoritate, dar numai până la un punct. De firea românului nu ține metodica. Degeaba făcea el pedagogie și metodică, pentru că ei jucau tot cum le plăcea lor. Fotbalistul român e ca cel brazilian, este meridional, joacă de plăcere.
De firea românului nu ține metodica. Fotbalistul român e ca și cel brazilian, este meridional, joacă de plăcere Nicolae Manolescu, ambasador UNESCO
La noi nu există continuitate, nu este răbdare. Stau și mă gândesc ce ar fi jucat Steaua dacă rămânea Pițurcă
„Moser, Dobrin, Nasty, Nadia”
Ca fost handbalist, Nicolae Manolescu a rămas mereu alături de sport.
Ce personaj din lumea sportului românesc v-a fascinat? M-au fascinat mulți, începând cu Moser, handbalistul, cu care am și jucat handbal în 11. Fără îndoială, Nadia Comăneci, Ilie Năstase… Din fotbal? Dobrin, același tip de jucător inteligent și pe cont propriu, Ilie Balaci. Mi-au plăcut fițele lui Ozon, cum stătea el la mălai și aștepta să i se dea mingea. Și, fără îndoială, Mutu, care este un jucător extraordinar.
Mutu? Da, Mutu, deși este jucătorul pe care-l înțeleg cel mai puțin. La talentul lui și la șansa de a juca la mari echipe să facă prostiile pe care le-a făcut, el știind că toată lumea e cu ochii pe el, că doar o mai pățise o dată…
Teribilism? Aș zice inconștiență. Iresponsabilitate. Nu s-a dezvoltat suficient, adică partea de sus nu e la nivelul părții de jos.
Trebuie chemat la națională? Evident, ar fi păcat ca un jucător atât de talentat să fie scos din fotbal la nici 30 de ani. Mai poate să joace ani buni, dar să se maturizeze și el. Hagi s-a maturizat când a plecat în străinătate. În țară, Hagi juca numai pentru el. La Real Madrid, la Barcelona a învățat să dea pase, să joace pentru echipă. Ceea ce ar fi trebuit să facă și Traore, de la CFR Cluj, în meciul de la Roma. Vezi, nici Dumnezeu nu dă chiar tot.
„Becali își bate joc de echipă”
Ce părere aveți despre campionatul intern? Nu înțeleg nimic. I-am văzut pe clujeni jucând la Roma. Extraordinar! Nu meritau să piardă, evident. Ce se întâmplă cu Vasluiul, care are echipa pe care o are și nu face nimic? Cum, Dumnezeu, Timișoara e sus în clasament, dar de jucat nu prea joacă? Acum echipele de club au antrenori bunicei, cu experiență, solizi. Ce ne facem însă cu patronii?
Ce vă deranjează la ei? Și englezii și-au vândut echipele, dar nu se amestecă. La noi, patronii vor să facă totul.
Poate au intrat în fotbal tocmai pentru a ieși în față… Asta este evident. Credeți că Becali ieșea europarlamentar dacă nu lua Steaua în antrepriză? Însă Becali nu-și cunoaște interesul. Firea lui impulsivă îl face să treacă peste propriul interes.
Ce ar fi trebuit să facă? Interesul lui era să lase un antrenor bun, iar acesta să aducă jucători, pentru că el nu se pricepe. Să stea el în tribună și să spună „Scoate-l pe ăla, bagă-l pe celălalt!?”. Doamne Dumnezeule! Nicăieri în lume nu se întâmplă așa ceva. Își bate joc de o echipă tânără, cu jucători foarte buni. Dacă ăștia sunt bine ținuți în mână, mănâncă foc. Steaua are cea mai bună echipă acum, doar Clujul se mai poate compara cu ea.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER