Casa campionilor a ajuns casa văduvelor. Răzvan Toma scrie despre Ion Voinescu

Stelist sau ne-stelist, pe Ion Voinescu nu aveai cum să nu-l apreciezi pentru tot ceea ce făcuse în carieră, dar și pentru felul lui de a fi. Rar mi-a fost dat să văd un om atât de corect și de punctual. Probabil că era românul la care era cea mai valabilă acea zicere nemțească „Ein Mann, ein Wort”. Cu toate că gloria ca fotbalist a cunoscut-o în anii comuniști, nu s-a dezis niciodată de perioada primilor săi pași în fotbal pe care i-a făcut în curtea lui Ionel Mociorniță, unul dintre marii capitaliști ai României, înainte ca această biată țară să fie înghițită de „ciuma roșie”. Am avut în mai multe ocazii plăcerea de a-l întâlni și asta de vorbă cu el. Am cunoscut-o și pe soția sa, doamna Elena Voinescu, fost cadru didactic, o doamnă agreabilă și respectabilă, lângă care a stat alături aproape 63 de ani, având o frumoasă căsnicie. Două suflete pereche care s-au găsit repede.

După ce s-a stins de curând, este adevărat, s-au ținut momente de reculegere la meciurile etapei, s-a pomenit mai des decât în alte cazuri despre dispariția sa, s-au scris rânduri despre el, unele mai din suflet, altele fără. Cu toate acestea, consider că a fost mult prea puțin. Mai puțin decât despre moartea celei care a fost Israela Vodovoz… Deh, așa-i trebuie lui nea „Țop” dacă n-a vrut să devină personaj de tabloid. Sau probabil că dacă ar fi părăsit această lume mai în tinerețe, dispariția sa ar fi atras mult mai mult atenția. Dar mai bine așa, că a putut trăi mult și a putut duce o viață tihnită alături de persoane dragi și oameni care în marea lor majoritate l-au apreciat. Rămânem însă cu aceeași mirare combinată cu tristețe, cum de alte țări știu să-și aprecieze dar și să-și plângă marile valori și noi nu!

Am avut în mai multe ocazii plăcerea de a-l întâlni și discuta cu Ion Voinescu. Am regretat că nu mai trăiau nici tata, nici tata-mare ca să le împărtășesc aceste experiențe, căci ei, pe când eram un puști, îi auzeam discutând despre el ca despre un Superman. În urmă cu nouă ani, l-am vizitat ultima oară la el acasă, când am realizat un reportaj despre cariera sa, rămânând impresionat când l-am văzut pe cel care cândva sărea ca un resort din bară în bară, călcând acum cu pas greoi și temător în drumul său în a-mi deschide poarta de la curte. Iar în timp ce urcam spre etajul unde locuia, îmi povestea cu un umor amar, că în urmă cu câteva zile din neatenție dar și slăbiciune se prăvălise pe acele scări, iar aptitudinile de portar îl ajutaseră să cadă în așa fel încât să nu sufere vreo fractură, scăpând doar cu vânătăi și o mare sperietură. Când îmi spunea acele vorbe, îmi amintisem că și după ce ieșise la pensie, abia îi puteai ține pasul atunci când mergeai alături de el pe stradă, energia sa rămânând aproape nealterată. Iar acum… Bătrânețea târzie însă nu ține cont de CV-uri, titluri, cupe, selecții, de alte statistici, nici măcar dacă ai dus o viață ponderată, împovărându-te cu cele mai grele cazne chiar atunci când zici că ai driblat-o.

Că am pomenit despre casa lui Ion Voinescu, aceasta are o poveste interesantă și s-a mai scris despre ea de-a lungul timpului. Este situată undeva în apropierea Pieței Domenii din Capitală, într-o zonă cu vile mari, arătoase. Nici aceasta nu face excepție. Are trei niveluri, pentru că, de fapt, nu aparținea în totalitate lui Ion Voinescu, ci și a încă alți doi foști mari fotbaliști, Vasile Zavoda și Ilie Greavu, fiecare având etajul său. Asocierea este una aparte, dacă la Zavoda și Voinescu era una logică, ambii jucând împreună ani buni la CCA și fiind pe mai departe încadrați în Ministerul Apărării Naționale (fost al Forțelor Armate), Greavu a fost un simbol al Rapidului și niciodată n-a avut vreo tangență cu combinația de culori roșu-albastru. În afara prieteniei care îl lega de cei doi. Astfel, acest trio a hotărât prin anii 70 să construiască această locuință în care aveau să locuiască împreună ani buni, în pace și înțelegere, familiile lor. De aceea, acea vilă mai putea fi numită, fără vreo teamă de a exagera, și casa celor trei campioni. Însă vine o zi când se va sfârși, așa cum spun niște versuri, iar Greavu a fost primul care a simțit-o, la 31.03.2007 părăsind această lume. L-a urmat Zavoda, la 14.07.2014. Iar acum, după ce la 09.03.2018 s-a dus și Ion Voinescu, această vilă plină de viață și grandoare a ajuns o casă de văduve.

Dumnezeu să-i odihnească pe toți trei!