„Am venit la putere în 1964. Am început adevărata industrializare după 1968, luând bani de la voi. În zece ani am cheltuit 211 miliarde de dolari pe industrializare. Dar m-a păcălit o parte a Securității, în frunte cu Pacepa, pe care l-ați retras și e bine mersi la voi, cumpărând tehnologii depășite. Când am plătit, strângând cureaua neamului, 87% acești bani i-am produs din petrochimie, industria ușoară și agricultură. Acum stau, mai strâng. Dar când o să mai iau bani de la voi, poate curând, să știți că o să fac o industrie capabilă să se bată și cu a voastră„. Este discursul pe care l-a avut Nicolae Ceaușescu, cândva în prima jumătate a lui 1989, în fața unui grup de senatori americani, delegație condusă de Vova Cohn. Pasajul este prezentat în cartea lui Cornel Dinu – Jucând cu destinul, și a venit ca răspuns în momentul în care americanii l-au întrebat pe Ceaușescu dacă se va mai împrumuta din Occident în condițiile în care România era singura țară din Est care și-a plătit datoriile și a acumulat o rezervă „interesantă”.
Nicolae Ceaușescu nu a mai apucat să mai împrumute pentru că evenimentele au luat o întorsătură bruscă la finalul anului, iar asta ne aduce la subiectul unui nou episod din campania „Cândva, în decembrie: 1989-2014„.
Oamenii pe care Nicolae Ceaușescu îi chinuise pentru a deveni singura țară din estul Europei fără datorii externe ieșeau în număr mare pe stradă, pe 22 decembrie, în fața sediului PCR din București. Foto: Mediafa/MNIR
„Ce făceai la Revoluție?” este întrebarea la care fiecare om trecut de 30 de ani poate răspunde pe nerăsuflate, fără timp de gândire și cu un discurs pe care trauma acelor momente l-a făcut să pară repetat. Cei mai tineri pot face acum o paralelă cu momentul 11 septembrie 2001. Toată lumea își aduce aminte exact ceea ce făcea în momentul în care și în România a ajuns informația cum că un avion de pasageri a lovit unul dintre cele două turnuri World Trade Center din New York. Pentru sportivi, momentele din decembrie 1989 sunt cu atât mai proaspete în memorie cu cât evenimentele de la Revoluție le-au afectat direct viața. Unii au fost nevoiți să se lase de fotbal, alții, dimpotrivă, au primit șansa de a-și rotunji veniturile cu experiențe în străinătate.
Mihail Majearu, fotbalist care a câștigat cu Steaua Cupa Campionilor Europeni din 1986 și Supercupa Europei din 1987 se transferase la Inter Sibiu. A ajuns acolo în vara lui 1988, după ce jucase semifinalele Cupei Campionilor. „Știu că pe 17, 18 și 19 decembrie eram în afara țării. Plecasem cu Sibiul în Maroc, era un turneu parcă, o deplasare oricum. Pe 20, șefii delegației noastre au dat telefon în țară și ne-au spus: Trebuia să mai stăm câteva zile, dar am plecat imediat. M-am întors acasă, stăteam pe Brezoianu, pe lângă Casa Armatei„, spune fostul mijlocaș. La Sibiu, prim-secretar era, începând cu 1987, Nicușor Ceaușescu, fiul dictatorului. Era un soi de antrenament pentru momentul în care ar fi fost gata să preia conducerea României.
„Afară se trăgea și eu eram baricadat în casă. Am trăit cu proviziile puține pe care le aveam”
Problemele zilelor noastre nu se aplicau și atunci, la final de an 1989, într-un moment în care frigiderele erau ocupate cu produse alimentare care pentru consumul imediat. Mihail Majearu își aduce aminte că în momentele în care se baricadase practic în casă, grijile date de lipsa hranei erau ultimele. „Am intrat în casă și urmăream la televizor totul. Stăteam ascunși pe acolo, îmi era frică, se auzeau zgomote, se trăgea pe afară. Informațiile circulau din gură în gură, nu prea se vorbea prin telefon. Nu am ieșit din casă, așa făcea fiecare, stăteam ascunși și trăiam cu proviziile puține pe care le aveam în apartament„, își aduce aminte fostul fotbalist al Stelei. Pe stradă pe la mine, pe Brezoianu, circulau tancuri. Ne-au avertizat să nu cumva să ieșim pe străzi: , ăsta era mesajul pe care îl primeam mereu. Îmi aduc aminte că am vorbit cu socrul meu, era cu o echipă de muncitori pe undeva prin București, și mi-a spus să stăm în casă că e dezastru.
Acum, consecințele evenimentelor din decembrie 1989 sunt clare. România a scăpat în decembrie de dictatorul Ceaușescu și a apucat imediat drumul unei democrații șchiopătânde. Logica nu se aplica și atunci, în miezul evenimentelor, clipe în care zgomotul șenilelor tancurilor de pe Brezoianu nu lăsau mintea să se ducă spre un deznodământ fericit. „În momentele alea nu îmi dădeam exact seama ce urmează să se întâmple, la ce putea duce totul. Auzisem vag de ceea ce se petrecuse la Timișoara cu câteva zile înainte. Când m-am întors din Maroc, în București nu era mare scandal, abia pe 22 decembrie a început. După ce am vorbit cu socrul meu, parcă abia atunci a început totul. Dar cele mai multe informații le luam de la televizor„, mărturisește Majearu, cel care încheie sincer: „Eu nu am trăit Revoluția pe pielea mea, ca să zic așa, dar din ce am putut vedea a fost ceva groaznic. Au tras în oameni, au murit oameni, au fost momente înfricoșătoare„. Impulsul de a brava e greu de controlat, mai ales că acum, după 25 de ani, amintirile sunt din ce în ce mai șterse. Poveștile sunt rare ori verificabile din mai multe surse, iar Dumitru Dragomir, președintele de atunci al Victoriei București, adică echipa Miliției, are o poveste cu iz de basm.
Revoluția lui Dumitru Dragomir, între transferuri și șprițuri
Primele eveinmente care introduceau ideea asupra a ceea ce urma să se întâmple îl găseau pe Dragomir făcând ceea ce știa mai bine. Președintele Victoriei era ocupat, cu doar câteva zile înainte de Crăciun, să înregimenteze un fotbalist de la Farul Constanța. Dincolo de detaliile legate de subiect, mărturia ne oferă și o mostră din modul de operare al echipelor sprijinite politic sau departamental. Jucătorii se luau, nu se transferau! „Pe 17 decembrie, am plecat cu Jean Pădureanu la Constanța, trimiși de Marin Bărbulescu și de Nuță să-l luăm pe Marian Popa, atacantul de la Farul care după Revoluție a jucat și la Steaua. L-am luat pe Jean pentru că el îl știa pe prim-secretarul de partid de la Constanța, unul Marina, care fusese prim-secretar și la Bistrița. Când am ajuns, Marina ne-a luat: „Băi, Jeane, Dragomire, fugiți, băi, plecați că nu mai intrați în București. Nu ați văzut ce e la Timișoara?”. Noi habar nu aveam: „Ce, mama dracului, e la Timișoara?”. Se trăgea deja acolo, dar noi am reușit să intrăm în București. Ne-au oprit mașina la intrare în oraș, însă m-au recunoscut oamenii și am trecut„, spune Dragomir.
Am fost capitalist în comunism, acum sunt numit comunist în capitalism. Aveam 200 de casete video aduse de afară, erau filme din toată lumea. Era o colecție super. În procesul verbal, au scris că aveam doar 20 de casete
Dumitru Dragomir
Dragomir a ieșit în stradă din postura de șef al Victoriei: „Aveam o popularitate ieșită din comun”
„Pe 20 decembrie, au venit pe la mine Mircea Sandu și Craila, antrenorul de la naționala de juniori, să bem un șpriț. Stăteam într-un apartament de filaj, în spatele Teatrului Național. Când am văzut că începe agitația, am ieșit și noi în stradă, la Intercontinental. Lumea se stângea încet, încet. Când a început balamucul, ne-am dus înapoi la șpriț până dimineața. N-am crezut niciun moment că o să pice comunismul.” Dragomir spune că a ieșit în stradă și în zilele ur mătoare, în ciuda faptului că era asociat cu Victoria, echipa considerată ca fiind a Securității: „Băi, fraților, aveam o popularitate ieșită din comun și în zilele alea. Nu am avut nicio problemă pe străzi„. Pe 3 ianuarie, clubul Victoria a fost desființat: „Ne-a dat ministerul o primă de 7.000 de lei și a desființat echipa. Pe 5, am fost arestat la Brașov. Plecasem din București de două zile. Am stat 7 luni în arest, dar apoi am fost declarat nevinovat, cu recuperarea tuturor drepturilor materiale. Mi-au dat bijuteriile pe care le aveam la mine și aur turcesc de 14 karate, la kilogram. M-au înțepat„, spune mereu nemulțumitul Dumitru Dragomir.
Tancurile pe care Mihail Majearu le auzea din casa de pe Brezoianu staționau, în decembrie 1989, în Piața Palatului, în fața fostului sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Foto: Mediafax
Țiți Dumitriu, secundul Stelei în 1989: „Am crezut că Revoluția este o glumă”
Revoluția trăită la stadionul din bulevardul Ghencea este descrisă de Dumitru Dumitriu, antrenor secund al Stelei în acea perioadă. „Eram la stadion, cu Gațu și cu Iordănescu. Exista o oarecare teamă, apăreau informații conform cărora vin teroriștii peste noi. Eu eram civil acolo, mă mai duceam acasă să mănânc, le mai aduceam băieților țigări. Puteam să plec de acolo, spre deosebire de ei„, spune Țiți. Cei implicați în execuția soților Ceaușescu mărturisesc că trupurile celor doi au fost aduse de la Târgoviște la București cu elicopterul, aparatul de zbor aterizând pe gazonul stadionului Steaua. „Am auzit că pe Ghencea au fost aduse trupurile soților Ceaușescu, dar nu știu, nu am văzut. Am auzit că i-a coborât cu un elicopter pe teren. Nu vreau să fac pe eroul, am stat într-un birou și mai ieșeam din el doar ca să mă duc acasă. Era panică în București, nu știa nimeni ce se întâmplă. De la club mai venea comandantul cu știri. Nu ne-a dat nimeni arme, nu ne pricepeam la așa ceva. Am crezut inițial că Revoluția de la 1989 este o glumă„, își aduce aminte Dumitriu.
Antrenorul nu încearcă să braveze, nici să inventeze acțiuni eroice în care să fie subiectul principal. Dimpotrivă, e sincer și mărturisește că barăcile de la stadion îi serveau drept loc în care putea să aibă liniște și să fie ferit de evenimentele violente care se desfășurau pe străzile Bucureștiului. „Eu, la stadion, stăteam. Efectiv, stăteam. Îi mai aduceam lui Iordănescu câte ceva să mănânce, că el nu putea să plece. La un moment dat, când mă întorceam în Ghencea, m-a oprit un puști de 20 de ani pe drum, dar m-a recunoscut și am putut să continui drumul cu mașina. Era un sentiment de incertitudine, ți-era teamă de reacția unui necunoscut la vederea ta. Dar repet: nu vreau să fac pe eroul. Am fost ferit de multe atunci„, spune Dumitru Dumitriu.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 6, 21 DECEMBRIE
În jurul prânzului, a fost convocată o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea partidului. Nicolae Ceaușescu vorbește de la balconul Comitetului Central, evocând o serie de realizări ale societății socialiste, dar populația rămâne indiferentă la cele auzite, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu, aplaudând și scandând. Sunetul unor petarde venind dinspre maringea adunării au transformat manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a început să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotelul Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.
Sursă foto: Mediafax
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 5, 20 DECEMBRIE
La ora 11:30, aproximativ 100.000 de demonstranți ocupă Piața Operei. Armata șovăie, se semnalează primele fraternizări cu manifestanții, ministrul apărării, Vasile Milea, ordonă să nu se mai intervină asupra demonstranților, generalul Gușă ordonă retragerea unităților în cazărmi. Coloanele masive de muncitori intrate în oraș începe să strige sloganuri anti-guvernamentale, iar în foaierul Teatrului Național din Timișoara, o mână de oameni creează Frontul Democratic Român, cu un program politic în care se regăseau cererile celor aflați în piață.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 4, 19 DECEMBRIE
Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timișoara pornește sirena aeriană. Este semnalul pentru mii de timișoreni să iasă din nou în stradă. Șapte personae mor, iar aproape 100 sunt rănite. Muncitorii din fabricile timișorene refuză să mai muncească, în ciuda faptului că sunt vizitați de oameni cheie trimiși de Elena Ceaușescu să-i înduplece pe aceștia și să le explice ce li se va întâmpla în cazul în care nu vor urma întocmai ordinele partidului.
Următoarea zi, Nicolae Ceaușescu avea să descopere la sosirea în țară că situația nu s-a schimbat în Timișoara, ba chiar din contră.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 3, 18 DECEMBRIE
Nicolae Ceaușescu pleacă în Iran. Avionul decolează la ora 9:30 și, pentru prima oară, este însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare de tipul MIG. Scenariul se repetă și la întoarcere, pe 20 decembrie. Înainte de plecare, Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat: Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne și generalul Iulian Vlad, șeful DDS.
În Timișoara continuă demonstrațiile. Milițenii le ordonă oamenilor să circule fără să se oprească, fiind împiedicați să stea în grupuri. Din incinta Spitalului Județean sunt sustrase cadavrele celor uciși cu o zi înainte, iar rudele acestora sunt informate că cei morți au fugit peste graniță. Documentele care dovedesc cauza deceselor sunt distruse, cadavrele incinerate la un crematoriu din București. Cenușa acestora este colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de canal aflată în localitatea Popești-Leordeni.
La ora 18:00, un grup de 30 de tineri iese în fața Catedralei. Alți 500 de manifestanți li se alătură. Toți cântă împreună „Deșteaptă-te române!”, dar în scurt timp mulți dintre ei sunt răniți sau uciși. Sunt înregistrate 43 de decese, cu trei mai multe decât în ziua anterioară.
Mulți dintre cei care ieșeau pe stradă erau percheziționați de soldați care voiau să se asigure că nu au asupra lor arme. Sursă foto: Mediafax
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 2, 17 DECEMBRIE
Protestele cotinuă în Timișoara și iau amploare. Oamenii care scandează pentru libertate intră în Comitetul Județean și aruncă pe fereastre documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. La ora 16:00, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, condus de Ceaușescu, decide reprimarea manifestanților timișoreni, numiți de dictator >. O jumătate de oră mai târziu, trupele MAPN primesc muniție de război și deschid focul. Ceaușescu le transmite să facă tot posibilul să reprime conflictul.
Primele victime ale Revoluției cad în Timișoara după ora 18:00, când se trage în Piața Operei. 45 de decese sunt înregistrate, alți 98 de protestatari fiind răniți și transportați la Spitalul Județean. Pentru libertate, pentru o țară mai bună. Pentru asta au ieșit în stradă mii de oameni în decembrie 1989. Sursă foto: Mediafax
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 1, 16 DECEMBRIE
În Timișoara, mai mulți enoriași încearcă să împiedice autoritățile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forțele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timișoreni, transformându-se rapid într-o demonstrație anticomunistă. Se strigă pentru prima oară >, dar și o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naștere drapelul revoluției, steagul din care a fost decupată stema comunistă.
Au loc lupte de stradă, iar mulți dintre timișoreni sunt arestați. În prima zi, Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, iar miliția a recurs la forță. Nu s-a tras niciun glonț pe 16 decembrie.
Nicolae Ceaușescu nu a avut nicio reacție oficială în acea zi de sâmbătă. Abia a doua zi, conducătorul Republicii Socialiste România avea să țină o teleconferință.
Fraternizarea armatei cu manifestanții s-a produs repede în decembrie 1989, dar excesul de zel al multora dintre ei a produs mii de victime. Poza surprinde un moment de pauză pentru un soldat, care hrănește și porumbeii în Timișoara, în spatele său fiind aprinse lumânări pentru cei morți. Sursă foto: Mediafax
Care e cel mai bun portar dinamovist din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER