Cândva, în decembrie: 1989-2014: Costică Murariu trăieşte zi de zi cu numele ucigaşului fratelui său pe buze. Flankerul naţionalei de rugby, Florică Murariu, a fost împuşcat mortal la numai 34 de ani

20 dec 2014 5695 afişări Comentează şi tu Special
Cândva, în decembrie: 1989-2014: Costică Murariu trăieşte zi de zi cu numele ucigaşului fratelui său pe buze. Flankerul naţionalei de rugby, Florică Murariu, a fost împuşcat mortal la numai 34 de ani
  • Florică Murariu a fost împuşcat în zona Parcului Moghioroş de un militar în termen, pe când încerca să se legitimeze
  • „Flankerul de aur” al naţionalei de rugby avea doar 34 de ani şi juca la Steaua
  • Fratele lui, Costică Murariu speră ca soldatul care a tras şi a fost declarat  nevinovat să plătească pentru crima săvârşită


Rugby-ul a fost sportul care a plătit cel mai scump recâştigarea libertăţii în Decembrie 1989. O libertate care avea să încheie brusc viaţa şi cariera unuia dintre cei mai mari rugbişti români, Florică Murariu. Omul care în urmă cu numai un an conducea România spre o victorie istorică la Cardiff, împotriva Ţării Galilor (15-9) cădea victima gestului inconştient al unui soldat. Avea 34 de ani şi toată viaţa înainte. “Vorbeam pe 22 decembrie că poate Revoluţia va izbândi şi ne vom câştiga libertatea în anul acela, că atunci va putea pleca liniştit din ţară. Ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom regăsi în libertate. Pe 26 aveam să mă întorc la Bucureşti ca să-l înmormântez”, spune Constantin Murariu, fratele lui Florică.

Florică Murariu a fost unul dintre cei mai buni flankeri din istoria rugbyului românesc FOTO: Arhiva personală

Un Monument al Eroilor. O lumânare şi multe lacrimi. Lacrimi vărsate încontinuu de 25 de ani. La primele ore ale dimineţii, baza sportivă a Clubului Ghencea este aproape pustie. Cei câţiva oameni care intră grăbiţi pe poarta Complexului strecoară priviri furişe spre bărbatul în vârstă ce stă lângă Monument. Îşi poartă doliul în suflet, dar şi pe haine. Negru. Totul e negru. Gânduri, privire. Îşi ţine şapca în mână şi capul plecat. Nemişcat, priveşte pierdut în trecut, în timp ce cu o mână mângâie piatra rece a plăcii commemorative. “Ne-a omorât pe toţi. Părinţii noştri de dorul lui s-au dus. Tata a murit în 1991, în ianuarie, după ce în fiecare zi s-a dus la mormântul lui Florică.  Stătea acolo, singur cu el şi îi povestea”, spune Costică Murariu. De la moartea fratelui, toată lumea din Ghencea a ajuns să-l cunoască. E salutat de băieţii de la rugby, antrenorii îi strâng mâna şi se interesează discret ce mai face: ”Nea Costică, ai mai aflat ceva nou?”. O întrebare căreia, din 2011, i-a luat locul alta :”va plăti vreodată ucigaşul fratelui meu?”.

Împuşcat pe când se legitima
Căpitan al naţionalei de rugby a României, Florică Murariu a fost singurul „stejar” care a evoluat într-o selecţionată mondială la Centenarul rugbyului galez. A adunat peste 70 de selecţii naţionale, a participat cu România la prima Cupă Mondială şi a făcut parte din echipa care bătea Franţa la Bucureşti, în 1980, cu 15-0! Avea 34 de ani şi în acea dimineaţă de 24 decembrie 1989 primise ordin să se prezinte la unitatea  militară de care aparţinea. Era ora 9 dimineaţa! Florică Murariu era însoţit de naşul lui de cununie, Ioan Moldovan şi se deplasau pe bulevardul Drumul Taberei. În dreptul parcului Moghioroş au fost opriţi de echipajul unui TAB aparţinând unităţii 01270 din Focşani şi pus să se legitimeze. Şi de aici începe legenda. Gestul său de a duce mâna la haină a fost văzut ca o ameninţare de către unul dintre soldaţi care a deschis focul. Sau poate că în momentul în care şi-a deschis haina, soldatul a văzut tricoul pe care Florică îl purta, tricoul naţionalei de rugby a Zimbabwe şi s-a speriat. Cert e că glonţul de 7,62mm tras de acesta l-a lovit mortal pe căpitanul naţionalei. “Avea o geacă de blugi îmblănită, blugi, era îmbrăcat bine pentru acele timpuri. A zis cum îl cheamă, că merge la unitate şi în clipa aceea, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. La televizor au zis că în Drumul Taberei s-au văzut persoane dubioase, îmbrăcate cu haine străine, cu agende cu numerele de telefon ale teroriştilor. Şi Florică avea o agendă la el, dar erau numerele noastre de telefon. Atunci am făcut legătura că ei s-au gândit că o fi vreun terorist. O maşină l-a dus repede la Spitalul Municipal, dar a murit pe drum”, povesteşte Costică Murariu.


Florică Murariu a fost căpitanul României în victoria istoria de la Cardiff, din 1988, în faţa Ţării Galilor, 15-9 Foto: Bogdan Iordache

“Aveam o presimţire”
De câte ori rosteşte numele fratelui vocea îi devine mai  caldă, iar ochii i se umezesc. În acea zi de decembrie, au primit brutal vestea. De la televizor! “Erau Actualităţile la ora 5 după-amiaza şi acolo l-am văzut la morgă. Au spus că a fost împuşcat în Drumul Taberei. Mama a intrat în şoc! Imaginea cu el la morgă nu o vom uita toată viaţa. Aveam o presimţire că se va întâmpla ceva rău pentru că am tot sunat la el acasă şi nu răspundea nimeni”, pune acesta cap la cap amintirile. Vorbeşte încet, face pauze mari între cuvinte şi îşi întăreşte spusele cu gesturi largi. Uneori, când durerea e prea puternică, răsfoieşte actele pe care le-a adus cu el şi ochii rămân mult timp privind în gol. “M-am întors pe 26 decembrie ca să-l înmormântez. Primul drum l-am făcut la clubul Steaua să aflu în ce împrejurări a murit fratele meu. Aici l-am găsit pe colonelul Tănase cu o mitralieră pe geam, cu cartuşe în ea. Mi-a spus «Măi, Murariule, aici sunt terorişti, cimitirul acesta e plin de terorişti!»L-am întrebat de fratele meu, cum s-a întâmplat şi mi-a zis doar atât «nici eu nu ştiu, dar l-au împuşcat»”, explică el.


Hari Dumitraş, fostul căpitan al României, i-a dedicat lui Florică Murariu victoria obţinută în faţa Franţei, 12-6, la Auch, în mai 1990


Înmormântat la casa părintească
O cută adâncă îi brăzdează fruntea şi retrăieşte parcă acele zile tulburi de decembrie. O reconstituire cu atât mai dureroasă, cu cât camera clubului Steaua în care stăm de vorbă are propria istorie. “Chiar aici, în această cameră se pregăteau coşciugele pentru morţi. Când am intrat erau vreo trei coşciuge şi am luat şi eu unul pentru Florică. Apoi am mers să-l luăm de la morgă, de la Vitan Bârzeşti. Iniţial ne-am gândit să-l înmormântăm aici, la Cimitirul Eroilor, apoi ne-am gândit la părinţii noştri şi am hotărât să-l duceam acasă, la ţară, să fie aproape de locul pe care el l-a iubit”, oftează Costică. Florică Murariu şi-a găsit liniştea în comuna natală, Mitoc, în judeţul Botoşani. E pomenit tot timpul în slujbe, rugăciuni şi parastase. O şcoală generală şi o stradă îi poartă numele, iar trofeele şi fotografiile îi sunt cuprinse într-un muzeu din incinta Primăriei din Mitoc.  


Costică Murariu speră să se facă dreptate şi ucigaşul fratelui său să plătească FOTO: Bogdan Iordache

Caz soluţionat în 93, soluţie comunicată în 2011
În anul 2011 viaţa familiei Murariu avea să se schimbe încă o dată. O nouă lovitură.  După 22 de ani de tăcere, de cercetări făcute personal, Costică Murariu face o solicitare la Parchetul Militar prin care se interesează de mersul anchetei în ce priveşte moartea fratelui. Cererea este soluţionată în luna octombrie şi astfel află toate răspunsurile: numele ucigaşului şi faptul că a fost scăpat nevinovat. Mai mult, află că dosarul se soluţionase încă din 1993, dar procurorul Gheorghe Oancea  care instrumentase cazul ceruse ca soluţia să nu se comunice. “Acolo scria totul, că soldatul Lepădatu Fănică din Petrila, judeţul Hunedoara a recunoscut că l-a împuşcat pe fratele meu şi că s-a hotărât neînceperea urmăririi penale. Totul se terminase în 1993 şi noi nu ştiam nimic”, povesteşte indignat Costică Murariu.

“Ucigaşul fratelui meu e liber!”
De trei ani a învăţat să trăiască cu gândul că undeva, în Hunedoara, ucigaşul fratelui său e liber. Trăieşte, râde, are o familie, poate chiar se laudă cu faptele lui de la Revoluţie. “Eu nu cred în dreptate, în niciun fel de dreptate. Soldatul acela, ucigaşul acela se plimbă bine mersi, probabil are şi certificat de revoluţionar, mai ia şi nişte bani de pe spinarea noastră. Soldatul acela a omorât un om nevinovat, un om care iubea viaţa şi se bucura de ea. Cum pot să mai cred în dreptate?”, izbucneşte acesta. Ochii i se umplu de lacrimi şi mâinile încep să-i tremure. Durerea e atât de puternică încât minute bune nu reuşeşte să-şi găsească vorbele. Ne priveşte în ochi, dar vede parcă dincolo de noi: „Ştiţi de ce mai trăiesc? Doar ca să-l văd pe ucigaşul fratelui meu şi să-l întreb de ce l-a împuşcat”.


Rezoluţia de neîncepere a urmării penale a fost dată în 1993 şi aflată de familia Murariu, la solicitarea lor, în 2011


Procurorii militari au decis neînceperea urmării penale în ce-l priveşte pe soldatul care l-a împuşcat pe Florică Murariu, invocând “eroarea de fapt” : "Din analogia împrejurărilor în care s-a produs fapta, rezultă în mod cert că militarul, în momentul săvârşirii acesteia, s-a aflat în eroare de fapt... atunci când victima, în mod imprudent a lăsat mâinile în jos, putând crea impresia că va scoate o arma". (extras din Rezoluţia nr. 1005/P/1991 din 18 mai 1993)


Apare tot mai rar în vis

Se spune că cel mai greu atunci când pierzi pe cineva e să îi ţii minte vocea. Chipul, gesturile, întâmplările comune, totul rămâne. „Îl mai visaţi pe fratele dumneavoastră?”. Costică Murariu ne primeşte întrebarea cu o ridicare de sprâncene. „Tot mai rar! În primii ani l-am visat des, aproape noapte de noapte, stăteam de vorbă, râdeam, ca pe timpuri. Ştiţi, chiar înainte de a primi informaţiile de la Procuratura Militară, am avut un vis: stăteam de vorbă şi l-am întrebat ceva, dar nu a mai apucat să-mi răspundă. Din acea noapte nu i-am mai auzit glasul. Dacă îmi lipseşte? Eram foarte legaţi ca fraţi, avea grijă de noi toţi, avea o vorbă bună pentru fiecare, era sufletul nostru”, spune acesta.

„Am văzut soldaţi care se lăudau că ei la Revoluţie au împuşcat terorişti, că au împuşcat pe cutare, etc. Nu am mai putut răbda şi le-am zis «Măi băieţi, voi nu aţi împuşcat niciun terorist, voi aţi împuşcat oameni nevinovaţi, care erau pe stradă»”, Costică Murariu, fratele lui Florică Murariu, rugbist împuşcat la Revoluţie


Costică Murariu a rămas aproape de sportul care i-a adus atâtea împliniri fratelui său Foto: Bogdan Iordache

Crăciun de poveste
Costică Murariu mărturiseşte că din Decembrie 1989 viaţa familiei s-a schimbat. Nu au mai fost acele reuniuni de familie în care cei cinci fraţi se întorc acasă şi petrec Sărbătorile cu părinţii. În acel decembrie ceva s-a rupt pentru totdeauna. Speranţa, bucuria regăsirii, pierderea fratelui care era mândria lor. În memoria familiei Murariu rămâne ultimul Crăciun în care s-au adunat toţi la masă, în care Florică a făcut Jocul Calului, un dans tradiţional în acea zonă a Moldovei. Era Crăciunul lui 1975, era Crăciunul de poveste al familiei. „Când ne adunam toţi acasă, era bucurie mare. Mama nu mai ştia ce să ne facă, ce să ne mai dea. Eram cinci băieţi, unul mai zdravăn ca celălalt, eram bucuria părinţilor”, spune Costică. Din marea familie a mai rămas doar el şi încă un frate, Gheorghe. Restul s-au dus încet, încet, măcinaţi de dor de frate şi de boală. „Şi acel Crăciun din ’89 trebuia să îl facem împreună. Am venit la el, dar nu ca să petrecem, ci să-l înmormântăm”, îşi continuă vorbele. Se ridică de pe scaun şi porneşte încet spre Monumentul Eroilor de la intrarea în Complexul Sportiv Ghencea. Se apropie de placa comemorativă, aprinde o lumânare şi şopteşte încet ca pentru el: “Iartă-I Doamne, şi pe ei şi pe noi!”
 

  • Cine este Florică Murariu

Florică Murariu a jucat 13 ani în naţionala de rugby a României, adunând 70 de selecţii. Debutul s-a consemnat pe 28 martie 1976, la meciul Olanda – România (3-27). Ultimul meci disputat în tricoul frunzei de stejar a fost pe 24 septembrie 1989, cu Zimbabwe, terminat cu victoria  românilor, cu 52-17. Murariu a fost timp de trei ani căpitan al României, a marcat 8 eseuri şi a făcut parte din echipa care în 1980 bătea Franţa la Bucureşti, 15-0. El a participat la prima ediţie a Cupei Mondiale, din 1987 (Noua Zeelandă) şi a fost cooptat în Selecţionata Mondială cu ocazia Centenarului Rugbyului galez desfăşurat pe Arms Park.


Florică Murariu a fost printre jucătorii emblematici ai clubului Steaua, cu care a cucerit numeroase titluri naţionale  FOTO: Bogdan Iordache

  • Din anul 2010 şcoala generală, o stradă şi muzeul din incinta Primăriei din Mitoc (jud. Botoşani) poartă numele marelui rugbist botoşănean Florică Murariu

 


JURNALUL "CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE" - ZIUA 5, 20 DECEMBRIE

Muncitorilor din fabricile timişorene care refuză să mai muncească li se alătură muncitori din localităţile învecinate. 100.000 de protestatari ocupă Piaţa Operei şi strigă sloganuri anti-guvernamentale: "Noi suntem poporul!", "Armata e cu noi!", "Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!". În foaierul Teatrului Naţional din capitala Banatului o mână de cetăţeni vor crea Frontul Democratic Român, cu un program politic în care se regăseau cererile celor aflaţi în Piaţă. Trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia sosesc la Timişoara şi se alătură protestatarilor. Situaţia iese de sub controlul autorităţilor, iar mai mulţi militari încep să treacă de partea demonstranţilor.

La sfârşitul zilei, Timişoara este declarat oraş liber de către protestatari.

Nicolae Ceauşescu revine la Bucureşti după o vizită în Iran şi descoperă situaţia tensionată. La ora 19:00, ţine o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio aflat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care îi numeşte pe cei care protestau la Timişoara, "duşmani ai Revoluţiei Socialiste".


JURNALUL "CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE" - ZIUA 4, 19 DECEMBRIE

Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara porneşte sirena aeriană. Este semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă. Şapte personae mor, iar aproape 100 sunt rănite. Muncitorii din fabricile timişorene refuză să mai muncească, în ciuda faptului că sunt vizitaţi de oameni cheie trimişi de Elena Ceauşescu să-i înduplece pe aceştia şi să le explice ce li se va întâmpla în cazul în care nu vor urma întocmai ordinele partidului.

Următoarea zi, Nicolae Ceauşescu avea să descopere la sosirea în ţară că situaţia nu s-a schimbat în Timişoara, ba chiar din contră.

JURNALUL "CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE" - ZIUA 3, 18 DECEMBRIE

Nicolae Ceauşescu pleacă în Iran. Avionul decolează la ora 9:30 şi, pentru prima oară, este însoţit pe tot teritoriul ţării şi deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare de tipul MIG. Scenariul se repetă şi la întoarcere, pe 20 decembrie. Înainte de plecare, Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat: Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne şi generalul Iulian Vlad, şeful DDS.

În Timişoara continuă demonstraţiile. Miliţenii le ordonă oamenilor să circule fără să se oprească, fiind împiedicaţi să stea în grupuri. Din incinta Spitalului Judeţean sunt sustrase cadavrele celor ucişi cu o zi înainte, iar rudele acestora sunt informate că cei morţi au fugit peste graniţă. Documentele care dovedesc cauza deceselor sunt distruse, cadavrele incinerate la un crematoriu din Bucureşti. Cenuşa acestora este colectată în patru pubele de gunoi şi ulterior deversată într-o gură de canal aflată în localitatea Popeşti-Leordeni.
 
La ora 18:00, un grup de 30 de tineri iese în faţa Catedralei. Alţi 500 de manifestanţi li se alătură. Toţi cântă împreună „Deşteaptă-te române!”, dar în scurt timp mulţi dintre ei sunt răniţi sau ucişi. Sunt înregistrate 43 de decese, cu trei mai multe decât în ziua anterioară.

JURNALUL "CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE" - ZIUA 2, 17 DECEMBRIE

Protestele cotinuă în Timişoara şi iau amploare. Oamenii care scandează pentru libertate intră în Comitetul Judeţean şi aruncă pe fereastre documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. La ora 16:00, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, condus de Ceauşescu, decide reprimarea manifestanţilor timişoreni, numiţi de dictator <<pleava societăţii, ce slujesc lucruri organizate de Uniunea Sovietică cu sprijinul american şi al Occidentului>>. O jumătate de oră mai târziu, trupele MAPN primesc muniţie de război şi deschid focul. Ceauşescu le transmite să facă tot posibilul să reprime conflictul.

Primele victime ale Revoluţiei cad în Timişoara după ora 18:00, când se trage în Piaţa Operei. 45 de decese sunt înregistrate, alţi 98 de protestatari fiind răniţi şi transportaţi la Spitalul Judeţean.
 

JURNALUL "CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE" - ZIUA 1, 16 DECEMBRIE

În Timişoara, mai mulţi enoriaşi încearcă să împiedice autorităţile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forţele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timişoreni, transformându-se rapid într-o demonstraţie anticomunistă. Se strigă pentru prima oară <<Jos cu Ceauşescu>>, dar şi o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naştere drapelul revoluţiei, steagul din care a fost decupată stema comunistă.

Au loc lupte de stradă, iar mulţi dintre timişoreni sunt arestaţi. În prima zi, Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, iar miliţia a recurs la forţă. Nu s-a tras niciun glonţ pe 16 decembrie.
 
Nicolae Ceauşescu nu a avut nicio reacţie oficială în acea zi de sâmbătă. Abia a doua zi, conducătorul Republicii Socialiste România avea să ţină o teleconferinţă.

 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.