Blestemul** familiei Vrăbioru

Se petrecea pe 24 iulie 1999, în fatidicul minut 68 al partidei Rapid – Astra Ploiești. Ștefan Vrăbioru, atacantul de 23 de ani al prahovenilor, se prăbușea subit pe teren, pradă unei hemoragii interne, spre groaza întregii asistențe. Toate încercările medicilor de a-l resuscita aveau să fie zadarnice. La puțin timp după ce  ambulanța „dotată corespunzător”, cu o simplă targă, îl transporta pe fotbalist la spitalul Giulești, vestea morții lui Vrăbioru cădea ca un trăsnet peste România. Trimișii ProSport aveau să afle, cutremurați, că la un deceniu după acea incredibilă tragedie drama familiei Vrăbioru continuă, ca într-un coșmar fără sfârșit.

Părăsim Capitala. Lăsăm în stânga șoseaua care duce spre Ploiești, cotind ușor către Siliștea Snagovului. Vremea însorită e părtașa călătoriei noastre, iar în scurt timp satul liniștit se ițește pe firul de asfalt. Nu trebuie să căutăm prea mult locuința familiei Vrăbioru. Prima persoană întâlnită în cale ne îndrumă cu gesturi sigure către căsuța modestă și bine îngrijită unde a locuit Ștefan.

Suntem primiți cu răceală de către Cameluș (cel despre care aveam să aflăm în scurt timp că e singurul membru al familiei rămas în viață), fratele cel mare al lui Ștefan. Necazul a venit peste el în valuri, într-o succesiune devastatoare, ruptă parcă din filmele de groază. Familia Vrăbiorul a fost lovită, în ultimele decenii, de o succesiune de drame de neimaginat. Primul care s-a prăpădit a fost un alt Ștefan, frățiorul pe care viitorul fotbalist nu avea să-l cunoască stingându-se la șapte ani, în 1974. Apoi, în 1994, a încetat din viață Alexandru, capul familiei Vrăbioru. Destinul a lovit greu încă o dată, după cinci ani, când Ștefan, fotbalistul, a căzut răpus, la numai 23 de ani, pe gazonul din Giulești. În 2006, mama fraților Vrăbioru, Maria, avea să fie și ea răpusă de durerea strânsă în suflet.

Au înapoiat Rapidului banii de înmormântare
Cameluș rămâne tăcut, dar pe chip i se poate citi suferința. Își caută permanent de lucru prin ogradă, stânjenit și, poate, deranjat de străinii care-i răscolesc trecutul. În schimb, soția ține să pună câteva lucruri la punct. „La parastasele lui Ștefan a venit puhoi de oameni! Din nefericire, niciunul dintre oficialii cluburilor la care a jucat sau măcar câțiva dintre foștii colegi n-au reușit să ajungă aici… Știu că sunt ocupați și de aceea nu-i învinuiesc. Ar fi fost, totuși, un gest de compasiune la care ne-am fi așteptat”, spune Aurelia.

Apoi, brusc, soția lui Cameluș își amintește de Rapid: „E drept că am fost ajutați de club, la funeralii, cu o sumă de bani. Din motive personale, i-am restituit și n-aș vrea să dezvolt acest subiect. S-au spus multe la vremea aceea. De exemplu, cel mai mult ne-a durut atunci când am fost acuzați că, din banii strânși, ne-am ridicat o anexă la casă. Cum era să profităm de pe urma lui Fănel?! Toată lumea îl adora!”.

---

“E drept că am fost ajutați de Rapid, la funeralii, cu o sumă. Din motive personale, am restituit însă banii după aceea”
Aurelia Vrăbioru, cumnata lui Ștefan

“La parastasele lui Ștefan a venit puhoi de oameni, dar, din păcate, niciun oficial sau coleg de la echipele la care a jucat”
Aurelia Vrăbioru, cumnata lui Ștefan

„Mi-e tare jale. I-am fost dascăl de religie. Nu pot să uit ce voce angelică avea când cânta în strana Casei Domnului”
Nicanor Lemne, preotul localității Siliștea Snagovului

---

“Și-a urmat menirea spre pierzanie”
De la locuința lui Ștefan pornim spre cimitirul satului, aflat chiar la intrarea în localitate. Ne întâmpină părintele Nicanor Lemne, cel care a fost în fruntea cortegiului care l-a condus pe fotbalist pe ultimul drum. 

La 93 de ani, preotul are o minte limpede și o memorie în care imaginea lui Ștefan nu s-a blurat. „Mi-e tare jale când mă gândesc la el… I-am fost dascăl de religie. Nu pot să uit ce voce angelică avea când cânta în strana Casei Domnului! Era plăpând, parcă neconstruit pentru efortul fizic. De altfel, aveam să aflu că suferea de inimă, iar asta o știa și el. Grav e că n-a căutat să se menajeze, urmându-și astfel o menire ce l-a dus la pierzanie”, ne mărturisește părintele Lemne.

„Îi plăcea să pescuiască”
Îl întâlnim apoi pe Costi, prietenul din copilărie al lui Ștefan Vrăbioru. Acceptă, după îndelungi ezitări, să rememoreze câteva din lucrurile care l-au legat de fostul fotbalist. „Era un om plin de viață, credincios. Un prieten adevărat! Mergea aproape în fiecare duminică la biserică. Avea foarte mulți prieteni, dar cel mai bine se simțea în sânul familiei. Și-a ajutat mereu rudele. Niciodată nu a spus că nu poate face ceva când acestea aveau nevoie de sprijinul său, sau să dea de înțeles că ar fi bolnav”, spune Costi. „Fiind un tip liniștit, îi plăcea mult să meargă la pescuit și să se plimbe prin parc. Acum nu mi-a rămas decât să merg din când în când pe la mormântul său…”, încheie bărbatul, cu voce tremurândă.