Uz, abuz și autobuz

„Astea sunt abuzuri, ce se întâmplă acum.” Sigur, Cicero sau Flaubert ar fi formulat mai bine. Numai că lucrul care interesează aici e fondul, nu forma. Iar fondul are de data asta legătură cu fondurile. Președintele Ligii Profesioniste de Fotbal deplânge nu doar insistența DNA de-a obține condamnări în Dosarul Transferurilor, ci și faptul că un procuror a cerut ca octetului vizat să nu i se permită părăsirea țării. Președintele pare totodată zguduit de perspectiva carcerală care se deschide în fața a cinci dintre cele opt persoane acuzate, mai cu seamă că, potrivit părerii dumisale, fotbalul e singurul domeniu de activitate în care România face figură onorabilă (lucru profund neadevărat). Asta deși singura declarație pe care cineva fără competențe juridice o poate face în mod normal într-o asemenea situație este „Dacă sunt vinovați, să-și primească pedeapsa; dacă nu, să fie disculpați definitiv”.

Înainte de-a vedea cât de mare e abuzul divulgat de președintele LPF, un memento: Bernard Tapie era ministru în guvernul Bérégovoy când a fost condamnat la închisoare cu executare pentru implicarea în afacerea OM-Valenciennes. Chiar și Adrian Năstase ispășește la ora actuală pentru (o mică parte din) ce-a făcut în răspărul legii și sub zodia bunului-plac. În aceste condiții, de ce e abuzivă solicitarea procurorului DNA? Ce are ea umilitor, straniu sau deplasat? Și nu cumva cel îndreptățit să arate cu degetul spre abuzurile din fotbal e spectatorul? Să ne amintim că unul dintre acuzați se lăuda nu demult la televizor cu un ditamai uzul de fals, respectiv cu felul cum falsificase semnătura unui fotbalist. Să ne amintim că un altul a jignit, a amenințat și a scuipat de câte ori a avut ocazia. Să ne amintim că un al treilea, împroprietărit cu un supranume nobil (bănuiesc că a fost vorba de-o ironie a complicilor), s-a dovedit unul dintre oamenii-cheie în aranjamentele fotbalistice interne din ultimele decenii.

Oare nu astea sunt abuzurile? Și, lângă ele, altele – de pildă, fuga unui investitor cu punga cu bani după autocarul unei echipe? Sau croșeul repezit de un manager (altminteri bine echipat intelectual) în falca unui suporter (ce-i drept, injurios)? Sau disprețul afișat de președintele FRF față de fotbaliștii care se decid să vorbească despre corupție, pariuri și meciuri trântite? Sau raderea de pe fața fotbalului a unor echipe și iertarea altora pentru aceeași culpă? Poate că n-ar fi rău ca, înainte de-a glorifica imaginea fotbalului românesc de azi, cei care-l conduc să se gândească mai bine la noroiul prin care li se încleiază zilnic pantofii. E incorect ca prezența CFR-ului și a Stelei în șaisprezecimile Europa League să abată atenția de la un sistem intern viciat. Cât despre oratorii care glosează pe tema felului eroic în care fotbalul din România ține steagul sus, ei au nevoie de-o compresă pe frunte. Iar compresa a fost deja pregătită de ziariștii de la „Gazzetta dello Sport”, care au stabilit, în urma unei anchete, că România ocupă primul loc din Europa la capitolul falimente de club și echipe dezintegrate din 2007 încoace.