Talent și exuberanță

„Un fotbal născut din talent și exuberanță”. Arsene Wenger, cu figura lui de director de liceu care le explică elevilor de ce nu-i frumos să fumeze în veceu, a crezut că rezumă doar jocul lui Arsenal, dar de fapt a prins în câteva cuvinte imaginea unui weekend. Wenger a profitat de grațiere, desigur. În minutul 35 al meciului cu Tottenham, când călăii pregăteau piroanele pentru răstignire, pe fața lui se întinsese o nedumerire de inventator care își vede ideea sabotată de proba practică. Wenger intră, cu sau fără rezultate, într-o serie de căutători preocupați mai mult de noile direcții pe care le imprimă fotbalului decât de clasament. Au făcut-o înaintea lui polonezul Gmoch, olandezul Michels sau ucraineanul Lobanovski. Înconjurați la început de mefiența ritualică a unui public aflat în captivitatea rezultatelor și mutați apoi în rezervația deschizătorilor de drumuri.

Sunt ani de când Wenger e cu un pas înaintea altora ca mod de-a gândi fotbalul și cu doi-trei-patru pași înapoia lor în clasament. În retortele din laboratoarele lui se petrece mereu ceva, formulele se schimbă, aburul din jurul eprubetelor se colorează diferit de la o zi la alta. Și totuși, testarea produsului pe piață stârnește oftaturi. Arsenal e simpatică, zurlie, cosmopolită și atât. Mișcă, dar nu cucerește. Trezește emoții, dar nu provoacă spaime. Vrea balet într-un timp când agenda o fac mărșăluitorii și trupele de comando. Și totuși, Wenger rezistă, cu alura lui de barză la costum, cu figura lui obsedată de morfologia și sintaxa fotbalului, cu buzele lui strânse în rictusuri ce par a vorbi deopotrivă de greșeli și calculi biliari. De ce rezistă Wenger? Pe de o parte, fiindcă deși nu se înghesuie la trofee, Arsenal rămâne rentabilă. Nu risipește bani, dimpotrivă. Pe de alta, fiindcă patronatul simte că insistența exploratoare a antrenorului nu trebuie zădărnicită. Descleiată de Milan în Liga Campionilor și spulberată de Manchester United în campionat, Arsenal propune în permanență o schemă nouă, un talent în explozie, o aromă sau o combinație de ingrediente pe care degustătorii n-au găsit-o în rețetele celorlalți.

Wenger a semnat certificatul de înviere punându-și iscălitura sub numele lui Van Persie și Walcott. În același weekend, Giggs și-a serbat meciul 900 la United cu un gol de ultim minut, după ce Scholes deblocase tabela la Norwich (împreună, cei doi au 75 de ani, semn că exuberanța nu e legată ombilical de tinerețea biologică a fotbalistului). Tot duminică, Ronaldo a marcat un gol de ștrand cu călcâiul, iar Messi a desenat o boltă în care columbianul Oscar Cordoba va fi ghicit, pesemne, ceva din parabola fără răspuns a lui Hagi la Passadena. Și tot duminică, oamenii pentru care fotbalul înseamnă, ca pentru Wenger, talent și exuberanță, au remarcat, la ora mesei, un jucător crescut de Real și poposit la înalta școală de plezirism atemporal a lui Villarreal. Se numește Borja Valero și smulge masca încrâncenării de pe fotbal. Ajutându-l să se întoarcă uneori pe maidanele unde suntem pe rând regi și bufoni, conchistadori și rebeli, vrăjitori de duminică și țânci fugiți de sub escorta părinților.