Ferma de telestruți

Televiziunea engleză care a transmis Manchester City – Manchester United duminică se hrănește cu filozofia lui Leibniz dimineața, la prânz și seara. Altfel e greu de explicat sârguința cu care operatorii ei s-au chinuit să le demonstreze telespectatorilor că trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Nu-i exclus, pe de altă parte, ca operatorii să fi preluat ceva și din instrumentarul generalului Grigori Potemkin, scenograf de ocazie cu prilejul unei vizite în Rusia a împăratului Iosif al II-lea și a regelui Poloniei. Cum se știe, Potemkin a creat niște decoruri de teatru sub forma unor minisate înfloritoare, ascunzându-le astfel oaspeților realitatea sărăcăcioasă peste care tutela Ecaterina a Rusiei.

Conducătorii fotbalului sunt mai preocupați de cosmetică decât de măsurile cu adevărat necesare. După ce au căzut în plasa corectitudinii politice, obligând căpitanii de echipă să citească discursuri inutile înaintea meciurilor inter-țări, oamenii din loje au mai avut o idee proastă: au decis că dacă petele de pe obrazul unui meci nu sunt arătate, nu există. Consecința este transformarea publicului de televizor într-o fermă planetară de struți dresați de UEFA și de FIFA. Mecanismul e același ca la exemplarele din familia ratitelor: dacă-ți îngropi capul în nisip, primejdia sau fenomenul neplăcut dispare. În meciul de la Manchester, un suporter a pătruns pe teren și s-a îndreptat cu gânduri rele spre Rio Ferdinand, Joe Hart l-a oprit, echipele au fost la un pas de bumbăceală după un fault mai tare, iar galeriile s-au răfuit cu oamenii de ordine. Ați văzut ceva din toate acestea? Nu, fiindcă operatorii au fixat obiectivul pe altceva. Singura scăpare a fost prim-planul cu același Ferdinand sângerând după ce fusese lovit de o monedă aruncată din tribună.

A fost corectă opțiunea operatorilor? Nu. Un meci trebuie oferit în integralitatea lui, cu bune și rele. Memoria privitorului alege singură ce păstrează și ce ignoră. O filtrare de genul celei practicate duminică e nedemnă și în fond degradantă pentru telespectator. Aici nu vorbim de protejarea publicului, ci de deformarea judecății lui. Un meci prelucrat de camerele TV după ordinele venite de sus aduce a necuviință. Publicul are voie să vadă tot și nu merită să fie tratat ca un copil care nu se poate pune singur la adăpost. Privitorul e îndreptățit să nu primească un tablou trunchiat sau o versiune a ceea ce s-a petrecut pe teren și în jurul lui. El dispune, altfel spus, de dreptul la discernământ. Meciul însuși nu are nimic de câștigat dacă i se confecționează o curgere falsă, dacă fibra lui intimă e măsluită prin omisiune și cenzură. În 1985, televiziunea iugoslavă a transmis minut cu minut măcelul de pe Heysel, care a prefațat finala Cupei Campionilor dintre Juventus și Liverpool. A fost dur, a fost oribil, a fost greu de înțeles și de privit. Dar TV Beograd a ales varianta corectă. Pentru ca lumea să afle și să judece. Duminică, derby-ul de la Manchester a fost învelit în ambalajul unei școli de bune maniere. Rezultatul? Nu numai Manchester City a pierdut meciul, ci și cei care l-au transmis.