The Legend of Zelda Breath of The Wild Review: noul standard pentru jocurile open world

Trebuie să mărturisesc, încă de la început, că nu sunt ceea ce alții ar putea numi un „fan Nintendo”. Strategia abordată de compania japoneză în ultimul deceniu nu m-a încântat mai deloc, oferta lor neîncadrându-se, în majoritatea cazurilor, în aria de interes personală. Poate și pentru că Nintendo lasă impresia că ar refuza cu încăpățânare să se alinieze la așa-zisele standarde din ziua de azi, preferând să reitereze noi și noi titluri ale propriilor serii, mai toate dedicate consolelor lor „exotice”.

Totuși, atunci când o planetă întreagă acorda numai note de 10 proaspăt apărutului The Legend of Zelda: Breath of The Wild, ca membru al presei de profil, nu poți să nu rămâi puțin intrigat. Așadar, am trecut peste propriile prejudecăți, am lăsat deoparte (momentan) jocuri precum Horizon: Zero Dawn sau NieR Automata, și am hotărât să le mai dau încă o șansă celor de la Nintendo. Și, sincer, nu mi-a părut deloc rău.

The Legend of Zelda: Breath of The Wild se vrea un soi de întoarcere la origini a seriei, accentul fiind pus pe faptul că jucătorii au acum de explorat un mediu de joc open world extins, ceva inedit pentru cei de la Nintendo. Însă, având în vedere că Breath of The Wild este primul Zelda pentru o categorie însemnată de public (cum este și subsemnatul sau unii dintre proaspeții deținători de Nintendo Switch), referințele la mai vechile titluri ale seriei nu-și prea au locul. Așadar, revenind la open world-ul din noul Zelda, pregatiți-vă de ceea ce am putea numi o revoluție în acest domeniu.

Și nu, nu mă refer nici pe departe la partea narativă din The Legend of Zelda: Breath of The Wild. De obicei, povestea unui astfel de joc are darul de a împinge mai departe jucătorul, făcându-l să uite de unele misiuni plictisitoare sau activități repetitive. Nu și aici, Nintendo preferând din nou să scoată la înaintare pretextul prințesei capturate într-un castel de către o entitate malefică. Evident, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple, însă, per total, complexitatea firului narativ din Breath of The Wild nu o depășește pe cea a cărților de colorat dedicate elevilor de clase primare.

Ca o simplă concluzie preliminară, daca ați făcut cunoștință cu conceptele de diriginte sau teză, nu veți juca The Legend of Zelda: Breath of The Wild pentru povestea sa. În schimb, această „naivitate” a celor de la Nintendo, care abia acum descoperă concepte de joc pe care restul producătorilor din industrie le stăpânesc de ani buni, are avantajele sale de necontestat. Învățând singur un lucru, îl percepi în felul tău, iar modul in care a fost conceput mediu de joc deschis din Breath of The Wild susține din plin această teorie.

Nu se poate spune că Nintendo nu s-a inspirat de nicăieri, însă singurul element comun cu open world-urile curente, domeniu unde coroana este purtată de Ubisoft, sunt turnurile care, odată escaladate, dezvăluie o parte a hărții. Aici se opresc însă asemănările cu urletele îndepărtate ale asasinilor din trupele ghosts: în timp ce într-un joc Ubisoft o asemenea descoperire este însoțită de apariția, pe porțiunea descoperită a hărții, a zeci de iconițe, fiecare marcând câte o activitate disponibilă, producătorii noului Zelda au presupus că jucătorii au totuși creier și pot lua propriile decizii. Astfel, poziția înaltă a unui asemenea turn îți permite să examinezi terenul prin intermediul ocheanului din dotare și, cu ajutorul informațiilor geografice afișate de harta proaspăt descoperită (relief, cărări, drumuri etc.), să decizi singur în ce direcție vrei să o apuci.

Astfel, întregul joc se bazează pe această libertate de mișcare aproape neîngrădită, după parcurgerea unui tutorial mascat (prima porțiune de hartă a jocului), jucătorul fiind liber să meargă unde vrea și chiar să se ia la trântă cu boss-ul de final, dacă consideră că îi poate face față. Mai mult, tot timpul ai impresia că, indiferent de direcția în care te îndrepți, fie că escaladezi munți, te bălăcești prin râuri sau te pierzi prin păduri, nu mergi aiurea, nu dai de nicio fundătură fără însemnătate. Peste tot există secrete, grupuri de monștri ce ascund recompense și tot felul de astfel de surprize, care mai de care mai încântătoare.

Pe lângă faptul că abordarea open world a celor de la Nintendo evită să jignească inteligența jucătorilor, modurile în care poți explora acest mediu de joc sunt extrem de diverse, de la folosirea unui scut drept placă de snowboarding, trecând prin planarea de la înălțimi cu ajutorul unui soi de parapante și până la îmblânzirea și călărirea cailor sau ale altor animale. Combinând aceste elemente cu puterile oferite de anumite rune pe care Link (eroul principal al seriei) le găsește pe parcursul aventurii sale, dar și cu legile fizicii ce-și fac simțită prezența la fiecare colț din Breath of The Wild, obțineți un „sandbox” în adevăratul sens al cuvântului, o experiență în care explorarea și experimentarea joacă rolurile principale.

Acestea fiind spuse, formula de joc din The Legend of Zelda: Breath of The Wild are și problemele sale, unele mai mult decât evidente. În anumite instanțe, dacă te hotărăști totuși să urmezi linia principală de quest-uri, ai senzația că designerii care s-au ocupat de acest aspect al jocului au trăit și au lucrat complet izolați de cei care au gândit lumea deschisă de joc. Altfel nu îți poți explica de ce un titlu bazat tocmai pe libertatea de mișcare dusă la extrem brusc te forțează să faci anumite lucruri într-un singur mod.

Spre exemplu, dacă nu mergi pe o anumită cărare, după ruta gândită de designer-ul misiunii, nu dai peste un anumit grajd, de unde poți cumpăra o anumită poțiune, fără de care, ceva mai târziu, nu vei putea avansa de nicio culoare. Sigur, este un exemplu extrem, destule situații din joc fiind proiectate pentru a fi rezolvate în mai multe modalități (inclusiv unii boși, pe care îi poți evita în totalitate printr-o abordare stealth). Totuși, faptul că jocul dă dovadă de asemenea inconsistențe pe parcursul sau îi intrerupe fluența, ducând la momente accentuate de frustrare.

Nu ajută nici accentul exagerat pus pe latura de „survival” a unor porțiuni din acest open world. Unele locuri sunt prea friguroase, altele necesită rezistență la temperaturile înalte, altele nu pot fi accesate cu rezerva obișnuită de stamina. Soluția stă în culegerea de ingrediente, presărate peste tot prin lumea de joc, și combinarea acestora în diferite tipuri de mâncare, pe care Link le poate găti la un foc de tabără. Înțeleg necesitatea de a spori un pic compexitatea jocului prin adăugarea unei astfel de componente de crafting, însă, atunci când acest lucru distrage de la activitățile cu adevărat distractive din Breath of The Wild, crescând în mod artificial dificultatea, situația nu e deloc roz.

Și acesta nu este singurul minus în ceea ce privește dificultatea jocului, de prea multe ori sporită în mod artificial. La acest capitol, confruntările directe cu monștrii probabil că iau premiul întâi, cu coroniță. Și nu pentru că sistemul de luptă ar fi slab, acesta dovedindu-se funcțional, chiar dacă nu extrem de complex. Sigur, există momente în care lock-on-ul pe un anumit inamic nu răspunde corect, chiar dacă acesta este singur cu Link pe câmpul de bătălie. Însă aceste momente sunt rare și nu atârnă prea mult pe scară frustrării.

Când vezi însă că un inventar întreg de săbii, sulițe, arcuri și scuturi cedează după doar câteva lovituri, nu poți să nu strecori printre dinți măcar câteva „urări de bine” la adresa celor de la Nintendo. Durabilitatea armelor din The Legend of Zelda: Breath of The Wild este o glumă foarte, foarte proastă, chiar și cele mai răsărite arme sau scuturi cedând mult, mult prea repede. Mai mult, în timpul unei bătălii, dacă cumva arma cu care ataci este distrusă, jocul nu îți comută automat pe alta armă din inventar, ci te lasă cu mâinile goale împotriva unui monstru periculos, situația ce, de cele mai multe ori, este echivalentă cu încărcarea celei mai recente salvări.

Adăugați și faptul că, în prima treime a poveștii principale (vorbim aici de ore serioase de joc) cam orice monstru mai răsărit te doboară dintr-o singură lovitură, iar gestiunea inventarului este stângace, și obțineți rețeta pentru și mai multe momente de frustrare. Lumea de joc este însă presărată de shrine-uri, niste mini-dungeon-uri axate pe puzzle-uri, rezolvarea acestora conferindu-ți câte un Spirit Orb. Patru astfel de Spirit Orb-uri pot fi schimbate fie pentru o „inimioară de viață” suplimentară, fie pentru rezerve sporite de stamina. Așadar, pregătiți-vă de un progres greoi, cel puțin în prima parte a jocului.

Și, dacă un gamer veteran poate da dovadă de răbdarea necesară pentru a trece peste aceste neajunsuri, un jucător de ocazie sau un copil nu cred că va avea tăria de care este nevoie pentru a depăși astfel de momente. Ajută însă faptul că poți salva oricând dorești, iar timpii de încărcare nu sunt exagerat de lungi.

Pentru că tot am adus aminte de publicul de vârste fragede, întregul design vizual al lui The Legend of Zelda: Breath of The Wild este realizat într-o manieră copilăroasă, foarte plăcută ochiului. Da, când vine vorba de latura strict tehnologică, Breath of The Wild nu va întoarce capete, jocul aflându-se la nivelul atins de titlurile de PlayStation 3 sau Xbox 360 acum mulți ani. Totuși, atunci când privim lucrurile din perspectiva artistică, puține lucruri se pot compara cu atmosfera de basm emisă de fiecare colțisor al acestui lumi și de modul în care unele modificări vizuale (cum ar fi efectele meteorologice variabile sau ciclul zi-noapte) au efecte vizibile și asupra gameplay-ului (cine s-a mai gândit până acum că dacă porți o armă metalică în mijlocul unei furtuni riști să fii lovit de fulger?).

Totuși, lumea de joc extrem de vastă se dovedește a fi prea mult, câteodată, pentru hardware-ul limitat al celor de la Nintendo. Astfel, fie că joci pe noul Nintendo Switch, fie că preferi mai vechiul Wii U, își vor face apariția scăderi sesizabile de framerate, acestea nefiind însă deranjante decât în mijlocul anumitor lupte, unde viteza de reacție contează destul de mult.

De asemenea, este bine de știut că nu există diferențe vizuale semnificative între cele două versiuni ale jocului: noul Zelda rulează pe Switch și Wii U la aceeași rezoluție 720p, cu fix aceleași asset-uri și setări grafice. Diferența se face pe Switch doar în modul docked, atunci când consola este conectată direct la televizor, jocul fiind afișat în rezoluția 900p. Din păcate, în acest caz își fac apariția și mai multe probleme de performanță.

Per total însă, prezentarea grafică din The Legend of Zelda: Breath of The Wild, în ciuda limitărilor hardware, s-a dovedit a fi cu mult peste așteptările mele inițiale. În colțul celălalt stă, din păcate, partea audio a jocului, repetitivă în materie de sunete ambientale, discretă când vine vorba de muzică, și puțin spus dezamăgitoare în ceea ce privește dialogurile. De ce? Pentru că majoritatea acestora nici măcar nu sunt vorbite, iar atunci când sunt, vocile nu se ridică tot timpul la nivelul calitativ așteptat în 2017. Personal, consider că lipsa dialogurilor vorbite este un minus destul de important, reducând și mai mult importanța poveștii din acest joc.

Până la urmă, modul în care este structurată și prezentată lumea de joc din The Legend of Zelda: Breath of The Wild cred că eclipsează problemele evidente ale acestui titlu: după fiecare moment frustrant, în care îți vine să arunci consola pe geam, urmează ore și ore de explorare, puzzle-uri și lupte captivante. Cu alte cuvinte, noul Zelda este „un joc” în primul rând, restul componentelor trecând în planul secundar; din păcate, pentru un anumit segment de public, această abordare s-ar putea să nu fie suficientă.