Red Dead Redemption 2 Review: sfârșitul unei epoci

Red Dead Redemption 2 a fost, fără urmă de îndoială, cel mai mediatizat joc video al anului. „Vinovate” sunt atât reputația celor de la Rockstar Games, popularitatea aproape incredibilă de care încă se bucură seria Grand Theft Auto (GTA V este considerat cel mai de succes produs de divertisment al tuturor timpurilor!), cât și nivelul calitativ al primului Red Dead Redemption, toate acestea ridicând cel de-al doilea joc al seriei până pe cele mai înalte poziții ale topurilor de vânzări din toată lumea.

Așadar, să vii cu două luni mai târziu cu o recenzie tradițională este oarecum inutil, majoritatea celor care și-au dorit cea mai nouă creație Rockstar Games achiziționându-și-o deja, cu sau fără „binecuvântarea” noastră. În aceste condiții, am preferat o abordare ușor diferită asupra acestui articol, fiind deja evident că avem de-a face cu un joc excelent, pe care orice gamer care se respectă trebuie să-l aibă în colecția proprie (acea medie de 97 a notelor obținute de pe Metacritic nu este deloc întâmplătoare).

Și totuși, orice pădure, indiferent de cât de falnică ar fi, are și uscăturile ei. La fel și Red Dead Redemption 2, în ciuda valurilor de laude primite, are și unele elemente pe care, sincer, nu ne-am fi așteptat să le întâlnim într-un titlu de un asemenea calibru. Înainte de a începe însă enumerarea și argumentarea acestora, trebuie să mai scoatem o dată în evidență că noua creație a celor de la Rockstar Games merită din plin timpul și banii investiți, vestitul studio reușind, din nou, să creeze un titlu open world la care alți producători nici nu pot visa.

Red Dead Redemption 2 a fost gândit drept un prequel pentru povestea din primul titlu al seriei, acțiunea concentrându-se pe pățăniile prin care trec membrii găștii de nelegiuți Van der Linde, într-o perioadă tumultoasă a istoriei Statelor Unite ale Americii, în care căile neortodoxe ale Vestului Sălbatic începeau să cedeze din ce în ce mai mult teren în fața civilizației, modernizării și industrializării țării. Narativ vorbind, Red Dead Redemption 2 este probabil cel mai bun produs lansat de Rockstar vreodată, atât personajele, cât și evenimentele prin care acestea trec de-a lungul jocului fiind concepute pentru a atinge mai multe corzi sensibile, pornind de la reacțiile previzibile ale firii umane, trecând prin camaraderie, loialitate și chiar logică și ajungând chiar și la sacrificiu.

Arthur Morgan, figură de bază a găștii Van der Linde, este un personaj complex, cu multiple straturi care, de multe ori, intră în conflict între ele, fiind creionat într-un mod atât de uman încât, la un moment dat, lasă impresia unui membru al propriei familii. Personalitatea lui Morgan este atât de bine redată încât eroul din Red Dead Redemption 2 reușește să-l întreacă, din punctul de vedere al stării emoționale induse jucătorului, chiar și pe actualul Kratos din recentul God of War (lucru evidențiat și de excelenta interpretare vocală a actorului Roger Clark). Ajută și faptul că fanii primului joc din serie se vor simți „ca acasă” în Red Dead Redemption 2, o sumedenie dintre personajele cunoscute făcându-și apariția și aici, interpretate fiind de aceiași actori excelenți. Spre exemplu, John Marston, eroul primului RDR, joacă un rol important și în Red Dead Redemption 2.

După cum v-am promis însă, să lăsăm laudele la o parte. Cei de la Rockstar Games par să fie un soi de „prizonieri în propria bulă”, lăsând impresia că designerii responsabili pentru multe dintre elementele jocului pur și simplu nu au mai încercat niciun alt joc al „concurenței” din 2013, când a apărut GTA V, și până acum. Pe de-o parte, acesta este un lucru bun, progresul prin povestea din Red Dead Redemption 2 nefiind limitat de vreun sistem artificial cu pretenții de RPG (precum în cele mai recente titluri Assassin”s Creed). Reversul medaliei este reprezentat însă de utilizarea, câteodată mult prea zeloasă, a unor mecanici de gameplay învechite, ba chiar depășite.

Spre exemplu, după atăția ani scurși, Rockstar Games încă folosește o schemă de control anevoioasă, care avea sens pe vremurile când implementările analogice de pe controllere nu erau cele de astăzi sau când țintirea cu ajutorul stick-ului din dreapta era încă considerată „exotică”. Altfel nu-mi explic de ce schema de control implicită a jocului încă mă forțează să abuzez butonul X pentru a fugi sau a călări din ce în ce mai repede, mișcările ultra greoaie atunci cand încerc să ochesc sau auto-aim-ul demn de epoca de mult apusă a consolelor PlayStation 2. Deși unele setări legate de control pot fi ajustate din meniul jocului, primul contact cu Red Dead Redemption 2 lasă impresia unei călătorii înapoi în timp și nu în sensul bun. Evident, după câteva ore de joc te obișnuiești, însă asta nu înseamnă că Rockstar nu ar fi trebuit să actualizeze controlul, alte titluri open world precum recentele Assassin”s Creed Odyssey, Spider-Man sau Horizon: Zero Dawn fiind net superioare la acest capitol.

Un alt lucru oarecum ciudat, având în vedere experiența pe care Rockstar o are în materie de jocuri open world, este natura mult prea restrictivă a majorității misiunilor din RDR2. Pentru a scoate în față cât mai mult latura narativă a jocului, unele misiuni sunt pur și simplu o secvență de obiective scriptate care se scurg, unul dupa celălalt, fără prea mare aport din partea jucătorului. Ba chiar unele nu implică altceva decât realizarea unor Quick Time Events banale, fiind complet antitetice ideii de libertate promovată de formatul open world al acestor jocuri. Ce-i drept, varietatea subiectelor abordate de aceste misiuni este de individiat, și, câteodată, acestea permit și mai multe metode de rezolvare (Arthur este întrebat cum vrea să continue, iar jucătorul poate alege dintre mai multe soluții, tot în stilul unui Quick Time Event), însă tot rămâi cu impresia unei automatizări mult prea evidente și restrictive.

Din fericire, modul în care curge povestea compensează aceste neajunsuri, durata de joc, doar pentru a parcuge firul principal al jocului, putând depăși chiar și 50 de ore. Mai mult, pentru cei care duc la final saga lui Arthur Morgan, Rockstar a pregătit și o „surpiză extinsă”, pe care mulți alți producători ar fi inclus-o în eventuale DLC-uri sau Season Pass-uri. Nu și Rockstar, iar fanii ar trebui să fie încântați de modul în care RDR2 face tranziția către evenimentele din primul joc al seriei. Din păcate, prea mult timp din această durată de joc este petrecută călărind aiurea prin peisaj, către următoarea misiune sau următorul obiectiv. În jocurile GTA această abordare avea un oarecare sens, șofatul agresiv pe străzile unei metropole aglomerate reprezentând o parte integrantă a experienței oferite de acea serie. Evident, urmăririle călare și schimburile de focuri cu găștile rivale sau cu reprezentanții legii joacă același rol în RDR2.

Problemele apar însă când te plimbi, minute în șir, urmând linia indicată de producători pe minimap, doar pentru a accesa următorul obiectiv, fără niciun alt scop, pe același drum forestier pe care l-ai mai parcurs deja de nenumărate ori până atunci. Într-o oarecare măsură, acești timpi morți pot fi eliminați prin intermediul opțiunii de Fast Travel, însă aceasta este ascunsă în spatele unor upgrade-uri deloc evidente ale taberei găștii Van der Linde, iar funcționalitatea sa este oricum redusă. Așadar, fie că vrei sau nu, vei fi nevoit să recurgi la parcurgerea unor rute lungi și plictisitoare de mult mai multe ori decât ar fi cazul. La un moment dat, până și cei de la Rockstar par să se fi prins de inutilitatea acestor segmente, începând să le elimine, însă abia spre sfârșitul jocului.

Probabil că scopul inițial al acestor „drumeții” era scoaterea în evidență a peisajelor superbe, reproduse grafic într-un mod de-a dreptul încântător. Vegetația (sau lipsa acesteia) este completată de efectele meteorologice variabile, iluminarea excelentă și, nu în ultimul rând, stilul artistic al celor de la Rockstar, fiind oferit, astfel, unul dintre cele mai arătoase medii de joc dintr-un astfel de titlu.

Nu același lucru poate fi spus, din păcate, și despre redarea și animarea fețelor personajelor din RDR2, mai ales în ceea ce privește primplanurile. Într-o eră în care capturarea și reproducerea trăsăturilor faciale ale actorilor a devenit o obișnuință, modelele și animațiile limitate din Red Dead Redemption 2 par, la rândul lor, rămase în timp, undeva în aceeași perioadă cu GTA V. Având în vedere bugetul imens trădat de mai toate celelalte elemente ale jocului, consider că Rockstar puteau face o treabă mult mai bună la acest capitol.

Nu în ultimul rând, trebuie amintită și porțiunea multiplayer a jocului, lansată într-un format open beta sub forma componentei Red Dead Online. Aici avem parte de o poveste complet nouă, cu misiuni dedicate, ce pot fi abordate chiar și single player. Totuși, multe dintre obiectivele acestora au fost gândite pentru a fi rezolvate în echipă, iar această abordare nu este, de cele mai multe ori, cea mai fericită. Vă recomandăm să vă grupați alături de prieteni și să comunicați cu ei dacă vreți să aveți șanse de izbândă, matchmaking-ul cu alți jucători necunoscuți sfârșind, de cele mai multe ori, într-un haos greu de controlat, în care fiecare fuge în altă parte, ignoră obiectivele și face ce-l taie capul.

Mai mult sau mai puțin, același gen de comportament se regăsește și în celelalte moduri de joc, în care cu greu se poate obține o experiență coerentă, mai ales în ceea ce privește rezolvarea misiunilor oferite de NPC-urile presărate pe hartă. Există și unele abordări ceva mai bine gândite, cum ar fi deathmatch-ul în care kill-urile realizate cu anumite arme sunt răsplătite cu mai multe puncte, sau cursele, în care se pot colecta de pe traseu chiar și power-up-uri în stilul celor din Mario Kart. Însă chiar și aici lucrurile iau o întorsătură haotică, mult prea mulți jucători concentrându-se pe stricarea chefului celorlalți în detrimentul întrecerilor sau obiectivelor propriu-zise.

Adăugați și sistemul economic destul de șubred din Red Dead Online, în care recompensele încasate pentru completarea misiunilor sau a meciurilor sunt neglijabile în comparație cu avantajele (nu doar vizuale!) oferite de microtranzacții și obțineți motivul pentru care Rockstar preferă să caracterizeze această experiență online drept o versiune beta publică, aflată încă în dezvoltare.

După cum am zis-o și mai devreme, am simțit nevoia de a scoate în evidență și lucrurile mai puțin plăcute legate de Red Dead Redemption 2, acestea nefiind însă suficiente pentru a eclipsa un joc excelent de altfel. Mai mult, faptul că astfel de neajunsuri, care ar fi știrbit imaginea unor alte titluri cu pretenții, nu afectează prea mult tabloul de ansamblu din Red Dead Redemption 2 este încă o dovadă legată de nivelul calitativ, chiar dacă uneori prea „vintage”, la care lucrează Rockstar Games.