Lara Croft and The Temple of Osiris Review: templul bug-urilor

Lara Croft and The Guardian of Light a fost unul dintre jocurile mele preferate din 2010. Aventura izometrică a Larei avea cam tot ce-i trebuia pentru a fi un succes: atmosfera tipică de film cu Indiana Jones, puzzle-uri deștepte, grafică foarte bună și, nu în ultimul rând, o componentă multiplayer cooperativă care funcționa neașteptat de bine.

În aceste condiții, este lesne de înțeles de ce am așteptat cu nerăbdare lansarea noului Lara Croft and The Temple of Osiris, acesta promițând să aducă îmbunătățiri semnificative la fiecare dintre capitolele amintite mai devreme. Din păcate, noul titlu al celor de la Crystal Dynamics demonstrează încă o dată că „socoteală din târg nu se potrivește cu cea de acasă” și că unele jocuri nu ar trebui să beneficieze niciodată de continuări.

Și, pentru a începe cu începutul, povestea din Lara Croft and The Temple of Osiris nu va da pe spate niciun fan al seriei Tomb Raider: Lara și Carter, un arheolog rival, aflați în căutare de artefacte ale unor vremuri demult apuse, îl eliberează pe zeul egiptean Set, care, la rândul său, îi blestemă pe cei doi. Din fericire, neînfricaților aventurieri li se alătura Horus și Isis, fiul si nevasta lui Osiris, singurul zeu ce-l poate înfrunta pe proaspăt eliberatul Set. Din păcate, Osiris este un pic cam mort, singura metodă de a reînvoca spiritul acestuia fiind găsirea bucaților ce formează statuia sa, răspândite peste tot prin lumea de joc.

Credeți-mă, ce am povestit aici este mult mai palpitant decât jocul în sine, care se rezumă să-și expună firul narativ fie prin câteva secvențe cinematice create în stilul benzilor desenate, fie prin câteva monologuri de-ale lui Set, unele dintre ele frizând penibilul. Și totuși, într-un asemenea joc nu povestea primează, intriga gândită de Crystal Dynamics fiind suficientă pentru a motiva jucătorii la început. Și, dacă ar fi sa caut o veritabilă bilă albă la acest capitol, atunci aceasta ar fi vocea Larei Croft, interpretată de Keeley Hawes, aceeași actriță din vechile titluri ale seriei (Tomb Raider Legend, Anniversary și Underworld). A fost reconfortant să o aud din nou pe „adevărata” Lara Croft și nu pe plângăciosul și evervantul personaj al Camillei Luddington.

Să revenim însă la Temple of Osiris. Acum acțiunea se dorește a fi neliniară, cu un HUB central din care pot fi accesate nivelurile ce ascund porțiunile din statuia lui Osiris. Aici au fost introduse câteva mecanici de joc noi, trecerea de la zi la noapte sau de la vreme bună la zăpadă sau ploaie deblocând arii inaccesibile în mod normal. Totuși, aceste trucuri nu fac altceva decât să mascheze progresia liniară a jocului: nu vei putea accesa un anumit mormânt sau templu decât atunci când jocul îți va permite acest lucru.

Și pentru că tot a venit vorba de parcurgerea nivelurilor, întregul joc este destul de scurt, putând fi dus la bun sfârșit în aproximativ 6 ore de gameplay. Mai mult, unele niveluri sunt de-a dreptul jignitor de scurte, fiind formate doar dintr-o „cameră” introductivă și o bătălie cu un boss. Iar acești boși nu-s tocmai cele mai inteligente sau dificil de înfruntat creaturi. Mai ales în condițiile în care, în modul cooperativ, poți face respawn de câte ori vrei după ce ai murit. Nu doar boșii sunt neglijabili, ci și monștrii normali, destul de usor de înfruntat indiferent de armele și/sau amuletele pe care le ai echipate.

În Temple of Osiris își face apariția un soi de sistem economic, fondurile strânse din culegerea de nestemate putând fi investite în deblocarea unor cufere, în ariile special concepute în acest scop, ce-și fac apariția după finalizarea fiecărui nivel. În aceste cufere se ascund upgrade-uri, amulete și arme noi, a căror utilitate este însă chestionabilă, din motivele expuse mai sus. Că ai o mitralieră sau alta nu prea contează atunci când valul de monștri poate fi gestionat relativ ușor și cu un simplu pistol. Astfel, cel puțin în a doua parte a jocului, am ales să nu ne mai batem capul cu aceste cufere și să parcurgem ce a mai rămas din poveste cu arsenalul din dotare.

Un alt capitol la care strălucirea din Guardian of Light parcă a apus în Temple of Osiris sunt puzzle-urile. Acestea sunt mai puțin numeroase și, de cele mai multe ori, ușor de rezolvat. Cu câteva excepții, in care jucătorii ce-i controlau pe Horus și Isis au fost nevoiți să facă câteva „scamatorii”, rezolvarea puzzle-urile din Lara Croft and The Temple of Osiris a fost „directă”, fără bătăi de cap. Din fericire, încă mai există încăperile cu puzzle-uri opționale, ceva mai dificile decât cele din campania propriu-zisă.

De asemenea, puzzle-urile se adaptează, în mod dinamic, în funcție de numărul de jucători prezenți: dacă sunteți în mijocul unei aventuri solo, veți avea parte de anumite provocări, în timp ce, pentru un party de patru oameni, puzzle-urile se vor schimba, făcându-și apariția noi elemente menite să pună în valoare numărul sporit de jucători.

Și pentru că tot am ajuns în acest punct, trebuie menționat că Lara Croft and The Temple of Osiris oferă suport pentru până la patru persoane în modul de joc multiplayer cooperativ, spre deosebire de Guardian of Light, care era limitat la doar doi jucători. De asemenea, Temple of Osiris beneficiază din start de suport pentru joc online, în timp ce predecesorul său s-a bazat doar pe multiplayer-ul local o bună perioadă de vreme.

Din păcate, chiar dacă joci online, o serie de limitări caracteristice multiplayer-ului local își fac simțită prezența în Temple of Osiris: jucătorii nu vor putea ieși din același „ecran”, făcându-și astfel apariția o serie de bug-uri de-a dreptul stupide precum imposibilitatea de a rezolva anumite puzzle-uri (pentru că unul dintre jucători nu poate ajunge la o anumită trapă, să zicem, aflată în afara ariei de acoperire a „ecranului”) sau respawn-ul „în gol” (personajul proaspăt reînviat este ucis în clipa următoare pentru simplul motiv că plasamentul celorlalți coechipieri a „dictat” ca poziția de respawn să fie în mijlocul unui câmp de țepi sau deasupra unei prăpăstii).

De altfel, aceasta este de departe cea mai mare problemă a noului Lara Croft and The Temple of Osiris: cantitatea de bug-uri pe „metru pătrat”. Parcurgând jocul pe PlayStation 4, în modul cooperativ online cu încă trei prieteni, nu a existat nici măcar un nivel în care să nu întâlnim tot felul de bug-uri, acestea variind de la chestii amuzante și până la lucruri de-a dreptul frustrante. Pe lângă situațiile amintite mai devreme, din „oferta” de bug-uri a jocului nu lipsesc personajele ce mor instant la intrarea într-un nivel, camerele pierdute prin cine știe ce cotlon obscur al unui nivel în timp ce acțiunea se desfășoară în cu totul alt loc, coliziunile defectuoase sau ecranele de loading care, după un timp de așteptare destul de lung, te întorc la ultimul checkpoint în loc să încarce următorul nivel.

Jur că, dacă n-aș fi văzut cu ochii mei cum jocul și-a aplicat de câteva ori cele mai recente patch-uri, aș fi crezut că am în față un beta incomplet de Lara Croft and The Temple of Osiris. Jocul este într-atât de plin de bug-uri încât face chiar și versiunea inițiala a lui Assassin”s Creed: Unity să pară un produs îngrijit și finisat.

În aceste condiții, chiar dacă am fost un fan al titlului precedent (Lara Croft and The Guardian of Light), îmi vine foarte greu să recomand noul Lara Croft and The Temple of Osiris. Poate doar dacă vreți să vă specializați într-o eventuală meserie de beta tester sau dacă-l găsiți prin vreun bundle, alături de alte joculețe, la un preț mult redus.