GreedFall Review: un RPG sincer, cu bune și cu rele

Toamna se numără bobocii, dar și jocurile video, fiind cel mai propice anotimp pentru lansarea creațiilor ludice, numai bune pentru a ne determina să spargem pușculițele, țintuindu-ne în fața monitoarelor mai ceva ca pe casnicele dependente de telenovele. Pe lângă lansările de simulatoare de tras pe lângă poartă și spart semințe pe stadioanele șubrede din Liga 1, looter shooter-ele pline de upgrade-uri cosmetice inutile, marile francize de pac-pac și vrum-vrum și oceanul de remake-uri și remaster-uri, care demonstrează lipsa de creativitate a industriei, avem șanse să mai dăm și peste câte un joc sincer, care nu se ascunde după deget. Din această ultimă categorie face parte și GreedFall, un RPG dedicat fanilor genului, cu bune și cu rele deopotrivă.

Publicat de Focus Home Interactive și dezvoltat de studioul Spiders, subiectul prezentului test nu se poate lăuda că s-ar trage din strămoși cu pedigri, producătorii neavând deloc un istoric spectaculos. GreedFall s-a făcut însă remarcat din primele trailere, pe de o parte datorită stilului vizual deosebit, pe de altă parte grație promisiunii unui RPG făcut după regulile moderne ale genului. Jocul se poate compara cu primele episoade ale seriei Dragon Age, având propriile plusuri și minusuri, reușind să se ridice la nivelul stabilit de titlurile celor de la BioWare.

Aventura începe cu generarea personajului principal, realizat într-un mod cât se poate de original, prin prisma unui pictor însărcinat să realizeze portretul unui nobil tânăr, provenit dintr-o familie înstărită. Intrând în cămașa inspirată din moda baroc, mulată pe corpul unui vlăstar tânăr și plin de speranțe a familiei De Sardet, rolul tău este să-ți acompaniezi verișorul proaspăt denumit guvernator al unei insule misterioase. Din postura de consilier, sarcina ta principală este să navighezi cu succes cărările întortocheate ale relațiilor diplomatice menținute cu celelalte facțiuni prezente pe insulă, dar și descoperirea unei metode de a eradica malichor-ul. Această boală misterioasă, care decimează populația indiferent de vârstă sau de statut social, nu a putut fi tratată nici de reprezentanții clerului și nici de cele mai strălucite minți științifice de pe continent. Astfel, ultima speranță este descoperirea unui leac pe insula Teer Fradee, un loc plin de magie, de comploturi și secrete.

Însă înainte de a ajunge pe insulă și de a te apuca de obișnuitele sarcini de erou, trebuie să-ți iei adio de la cunoscuții care rămân pe vechiul continent. Această parte introductivă face o treabă foarte bună în a te familiariza cu elementele jocului și cu faptul că multe obiective se pot rezolva prin multiple abordări. Ceea ce s-a dorit a fi punctul culminant al tutorialului, lupta cu primul boss, este însă mai mult un meci de box de la țară, menit să-ți dea încredere în forțele proprii, făcându-te să te simți ca Prâslea cel voinic proaspăt întors dintr-un concediu în Hawaii, pus față în față cu un căpcăun mai obosit decât vocea lui Jon Bon Jovi.

Interesantă este însă abordarea producătorilor de a lăsa jucătorul să ia decizii care influențează în multiple moduri desfășurarea jocului. Ordinea în care alegi să rezolvi quest-urile primite și felul în care le soluționezi pot schimba dramatic felul în care decurge povestea. De exemplu, Kurt, un aliat pe care te bazezi datorită iscusinței cu care mânuiește spada, în funcție de felul în care-l tratezi, se poate dovedi a fi un trădător pe care îl vei pierde în prima jumătate a jocului sau un prieten la cataramă care-ți va păzi spatele până în pânzele albe. Deciziile luate au multiple ramificații și de multe ori se manifestă într-un punct avansat al poveștii, fiind dificil să te întorci la un save anterior. Astfel, cei care vor să vadă fiecare deznodământ vor fi nevoiți să parcurgă jocul de cel puțin două sau trei ori. La rejucabilitate contribuie și nelipsita idilă ce poate fi țesută între personajul principal și unii dintre aliații săi. Să nu uităm nici că felul în care decurge o scenă mai tensionată este influențat în mare măsură și de cei doi parteneri pe care îi ai cu tine în momentul respectiv.

Fără îndoială, fanii RPG-urilor vor fi încântați de profunzimea cu care au fost implementate elementele tipice genului. Fie că vorbim de personalitatea camarazilor tăi, de evoluția relațiilor cu ei, întrepătrunderea diferitelor povestiri sau pur și simplu dezvoltarea abilităților eroului controlat, GreedFall reprezintă o surpriză plăcută și distractivă. Chiar și povestea privită în ansamblu este una care se clasează peste alte jocuri cu pretenții mult mai mari. Problemele nu lipsesc însă nici ele și apar de multe ori când vine vorba de unele detalii. Deși variate și cu ambiții de a aduce ceva inovator, implementarea quest-urilor lasă de dorit.

Fie că vorbim de quest-uri condiționate de scurgerea unei anumite perioade de timp sau de misiunile care presupun vizitarea mai multor locații, producătorii au dat dovadă de lipsă de inspirație. Pentru a înțelege mai bine prima problemă, trebuie să amintim că jocul include un ciclu de zi/noapte inspirat din viața reală. Astfel, un minut din joc echivalează cu aproximativ o secundă din viața reală. Fiecare acțiune consumă timp, inclusiv călătoria între locațiile de pe hartă. Problema apare când o anumită misiune îți cere să te întorci în câteva ore, dar tu nu ai alte activități pe care să le întreprinzi în acea zonă, iar timpul necesar de a ajunge la misiunile din alte zone depășește intervalul de timp pe care îl ai la dispoziție. În aceste situații ai posibilitatea să vizitezi reședința familiei De Sardet, care funcționează ca ambasadă prezentă în fiecare oraș major din joc și în care poți să înaintezi timpul instant folosind perioade predeterminate. De multe ori va trebui însă să aștepți minute în șir, fără să ai ceva util de făcut, până se scurge timpul necesar pentru a continua misiunea.

O altă decizie de design neinspirată este înșiruirea vizitelor făcute mai multor NPC-uri. În loc de a oferi o varietate bine venită prin vizitarea mai multor locuri diferite, adesea aceste quest-uri se transformă în vizitarea repetată al aceluiași loc și al aceluiași personaj. De exemplu, ca diplomat, de multe ori ai posibilitatea de a rezolva anumite conflicte în mod pașnic. Arhiva situată la subsolul reședinței guvernatorului este o resursă de neprețuit, care conține toate contractele și acordurile comerciale încheiate înainte de venirea ta pe insulă. În anumite situații producătorii au exagerat însă cu notele de la subsol: pentru a rezolva un conflict, un NPC te trimite în subsol să găsești contractul necesar, cu care apoi te trimite la fostul guvernator pentru explicații suplimentare, care la rândul lui te trimite înapoi în arhivă după un act adițional, cu care te duci din nou la fostul guvernator, pentru ca, în cele din urmă, să ajungeți împreună înapoi la NPC-ul care te-a trimis în arhivă. Din păcate, pe lângă misiunile care prezintă realitățile nuanțate ale politicii de pe Teer Fradee, vei găsi din plin și astfel de quest-uri de umplutură, care par introduse doar pentru a prelungi inutil durata de viață a jocului. Și chiar nu era nevoie de așa ceva, deoarece în funcție de cât de mult vrei să descoperi din poveste și lumea jocului, o singură parcurgere cap-coadă a aventurii poate dura între 30 și 90 de ore.

Luptele reprezintă un alt element cu suișuri și coborâșuri. Pe de o parte avem un sistem de evoluție în care punctele de experiență acumulate pot fi investite în abilități care gravitează în jurul celor trei clase de personaje principale, acompaniate de talente și abilități suplimentare care permit crearea de poțiuni, armuri sau arme, deblocarea anumitor opțiuni de dialog, traversarea cu succes a diferitelor obstacole sau deschiderea unor cufere pline de comori. Alegerea unui războinic sau a unui adept al artelor mistice nu-ți pecetluiește însă soarta, având libertatea de a aloca punctele de abilități după placul inimii. Având în vedere că limita de evoluție a personajului este nivelul 99, vei avea la dispoziție destule puncte pentru a crea un erou pe placul tău, care să poată mânui atât spada, cât și cuvintele, atât muschetele, cât și incantațiile. Din acest punct de vedere nu avem surprize, abilitățile fiind aceleași pe care le-am văzut de atâtea și atâtea ori și în alte RPG-uri. Pe nivelurile de dificultate reduse, rar vei apela la ele, dar, pe nivelurile mai avansate, de multe ori folosirea la timpul potrivit al unei abilități face diferența dintre victorie și eșec.

Tot la plusuri trebuie să amintim armele și armurile inspirate din ce era la modă prin Europa secolului al XVII-lea. În special armurile arată realist și spectaculos, fiind clar un punct de diferențiere față de alte titluri ale genului. Pe de altă parte, avem luptele în sine, care sunt cel puțin stângace. Mișcările de bază includ două tipuri de atac, posibilitatea de a te feri de sau de a para atacurile adversarilor, respectiv un super atac ce poate fi folosit după încărcarea unei bare care măsoară furia personajului. Este bizar și imprecis modul în care selectezi oponenții, iar procesul nu este îmbunătățit nici de pauza activă, care permite „înghețarea” bătăliei pentru a activa abilități sau a folosi poțiuni. La fel ca abilitățile, utilitatea acestei caracteristici de joc iese în evidență abia pe nivelurile de dificultate crescute. În luptele purtate cu sabia simți aceeași imprecizie când vine vorba de mișcările ofensive și defensive deopotrivă. Atacurile de la distanță par să fie exagerat de eficiente în comparație cu celelalte stiluri de luptă, încercarea limitării împușcăturilor prin numărul de gloanțe nefiind foarte eficientă, din cauza ușurinței cu care faci rost de muniție.

O altă alegere ciudată este legat de respawn-ul oponenților: aceștia vor reapărea în aceleași locuri, în aceleași configurații, având același nivel la intervale de timp relativ scurte. Singurele momente memorabile și distractive sunt luptele cu oponenții mai mari, boșii, presărați fără vreo structură aparentă. Numărul oricum infim al acestor confruntări îi face greu de reținut în comparație cu hoardele de oponenți obișnuiți pe care îi vei căsăpi.

Din punct de vedere vizual avem de-a face cu un stil artistic spectaculos și diferit față de ce există pe piață, pus în mișcare de un engine care nu se ridică întotdeauna la nivelul producțiilor AAA. Pălăriile cu pene de struț vor face loc coifurilor care amintesc de armadele spaniole, pumnalele simple de matelot sunt înlocuite de spade exotice, iar pistoalele de duel se transformă în muschete spectaculoase, în timp ce, la categoria armurilor, adesea va trebui să alegi între platoșe practice și veșminte de curte, ce joacă rolul unor adevărate declarații de stil.

Majoritatea animațiilor nu fac cinste simțului artistic de care au dat dovadă producătorii și nici camera care, de multe ori în timpul conversațiilor, alege să se plaseze în spatele unui obiect de mobilier, obturând astfel complet perspectiva. În momentele în care reușești să vezi personajele, te dezamăgește sincronizarea părții acustice a dialogului cu mișcarea buzelor. La suprafață, orașele arată bine, dar în scurt timp devine evidentă refolosirea acelorași arhitecturi de clădiri, fiecare cazarmă, palat, cârciumă sau casă de nobil arătând la fel și fiind structurată la fel. Pe partea acustică, trebuie să spunem că melodiile se sincronizează bine cu acțiunea, de multe ori creșterea tempoului muzicii prevestind o încăierare iminentă. Actorii joacă bine și dialogurile, cu mici excepții, sunt bine scrise, singurele lucruri care te vor face să ridici din sprâncene fiind alegerea unor efecte sonore. De exemplu finalul unei încăierări este marcat de un efect sonor fix ca nuca în perete, ce nu se potrivește nici cu atmosfera jocului și nici cu celelalte efecte sau melodii.

Am început articolul prin a spune că GreedFall este sincer și îmi mențin această afirmație: producătorii recunosc prin prețul de lansare mai scăzut că, deși jocul lor are ambiții de AAA, realizarea mai are până să ajungă la acel nivel. Nu înseamnă însă că avem de-a face cu un joc prost, dimpotrivă: GreedFall este distractiv, fiind de departe cel mai reușit proiect de până acum al celor de Spiders. Cu destul de multe părți bune și câteva elemente mai puțin reușite, GreedFall constituie o experiență single player care merită toată atenția fanilor genului RPG.