Pe parcursul celor 14 ani cât Duke Nukem Forever s-a aflat în proces de dezvoltare, au existat zeci sau chiar sute de preview-uri dedicate celui de-al patrulea joc al seriei principale Duke Nukem. Fiecare dintre aceste articole cu propria lui introducere, fie dedicată jocului în sine, fie redactată cu gândul la numeroasele amânări și schimbări de direcție (și tehnologie) pe care cel mai nou joc Duke le-a suferit de-a lungul timpului. Având în vedere că versiunea finală a lui Duke Nukem Forever este acum pe piață și am avut mai bine de o săptămână la dispoziție pentru a o analiza, să trecem direct la review-ul propriu-zis, fără alte cuvinte introductive, deja inutile în acest moment.
Și, pentru a începe acest articol direct cu concluzia, Duke Nukem Forever nu este ceea ce v-ați fi așteptat. Duke Nukem Forever nu este un shooter old-school cu zeci de inamici pe ecran. Duke Nukem nu este un super-erou capabil să care un întreg arsenal de arme gigantice. Duke Nukem Forever este, în schimb, un shooter învechit, fără o direcție proprie prea bine definită, influențat peste măsură de schimbările ce au avut loc în acest domeniu pe parcursul lungii sale perioade de dezvoltare.
Vina pentru această situație, din păcate, aparține în întregime celor de la 3D Realms, aflați mereu în căutarea Sfântului Graal al genului first person shooter, niciodată multumiți de rezultate și mult prea ușor influențabili de către trendurile acestei industrii. Mai mult, pentru ani buni, echipa lui George Broussard a ținut în beznă toate update-urile și modificările aduse jocului, departe de ochii fanilor care au susținut-o atâția ani. Aceștia, în lipsă de altceva, au început să-și creeze singuri o imagine a jocului, precum și a eroului lor preferat – Duke Nukem, fie pe baza propriilor așteptări, fie influențați de cele câteva spin-off-uri ale seriei, precum Duke Nukem: Manhattan Project (un platformer simpatic, foarte reușit chiar și pentru zilele noastre).
Și, după cum aminteam mai devreme, aceste așteptări au fost în mare parte spulberate odată cu apariția versiunii finale a jocului. Duke Nukem Forever este o combinație de Half-Life 2 și Halo, cu un topping de Duke Nukem. De altfel, dacă ar fi să ne întoarcem pentru câteva momente la mijlocul anilor ’90, și Duke Nukem 3D mergea cam în aceleași direcții, cu același strat suplimentar caracteristic eroului blond cu ochelari de soare, adăugat cu măestrie rețetei popularizate de DOOM.
Acestea fiind spuse, Duke Nukem Forever ar trebui analizat sub forma sa actuală, fără idei preconcepute, ca un membru al „familiei” actuale de FPS-uri și nu drept o rămășiță a vremurilor de odinioară. Și, privit din acest unghi, Duke Forever nu este tocmai un joc rău, chiar dacă veteranii francizei și-ar fi dorit probabil altceva.
Forever debutează cu o secvență umoristică, pe care am avut ocazia să o experimentăm și în versiunea demo, Duke retrăind momentele de final din Duke Nukem 3D, sub forma unui joc video pe care-l încearcă în propriul său apartament de lux, situat la etajul 69 al cazinoului Lady Killer din Las Vegas. Primele zeci de minute din joc nu implică acțiune propriu-zisă, fiind mai degrabă menite să reintroducă jucătorii în lumea fictivă a personajului. După ce a respins invazia extraterestră de acum 12 ani, Duke a devenit eroul omenirii, ridicat în slavi de ziare, la televizor etc., cu groupies care se țin scai de el și un întreg alai de fanboy și admiratori. Trebuie să recunosc că m-am simțit grozav în primele minute ale jocului, explorând muzeul dedicat lui Duke, acordând autografe și interacționând cu mai toate elementele din mediul înconjurător.
Din păcate, după cum spuneam, jocul cade victimă inconsisțentelor de design apărute pe parcursul anilor, care și-au lăsat amprenta mai mult decât evidentă asupra gameplay-ului efectiv din Duke Nukem Forever. După secvențele introductive, ești aruncat într-un shooter extrem de liniar, care, în ciuda mediului interactiv, nu lasă aproape niciun fel de libertate de mișcare. Nu durează mult până dai peste primele puzzle-uri fizice, inspirate fără doar și poate din Half-Life. Problema este că sistemul de fizică în timp real din Duke Nukem Forever nu este nici pe departe atât de dezvoltat precum Havok-ul folosit de Valve, aceste puzzle-uri lăsând impresia unor secvențe scriptate nu atât de finisate.
De altfel, aceasta este probabil cea mai mare problemă a jocului, o lipsă de finisare la aproape orice capitol ce ține de campania single player din Duke Nukem Forever. Pe parcursul acesteia, cel puțin în prima sa parte, pașii lui Duke sunt purtați printr-o serie de situații foarte variate: conduce o mașinuță teleghidată, este micșorat și nevoit să parcurgă o masă de ruletă în stil platform, mânuiește o turetă împotriva unei nave spațiale, parcurge un puzzle care implică mișcarea unei statui dedicate lui sau manevrează chiar și o bilă imensă pentru demolări. Din păcate, niciuna dintre aceste secvențe nu ajunge la un punct culminant, la un moment care să te facă să exclami ceva de genul „cât de tare a fost faza asta!”. E ca și cum producătorii au încercat din greu, însă au fost nevoiți să sară multe etape, din lipsa de fonduri și timp (situație ironică, având în vedere câți ani s-a lucrat la acest joc).
Ultima parte a jocului, vizita pe care Duke o face în Hoover Dam, este de departe cea mai consistentă componentă a campaniei single player. Deja în această parte ești obișnuit cu stilul jocului, nu ai mari pretenții, și poti fi surprins plăcut de unele aspecte. De altfel, abia aici parcă luptele armate cu extratereștrii invadatori încep să devină cu adevărat satisfăcătoare, în ciuda arsenalului limitat pe care Duke îl poate căra (doar două arme în același timp, după cum v-am prezentat și în cadrul preview-ului acestui joc).
De altfel, cred că acesta este un alt mare neajuns al jocului. Eventuala libertate de a purta toate armele în același timp, precum se întâmpla în Duke Nukem 3D, ar fi salvat monotonia anumitor secvențe de luptă și ar fi adăugat aceea doză de acțiune furibundâ care lipsește în multe momente ale acestui joc. Păcat, pentru că producătorii par a fi atins toate „punctele sensibile” atunci când vine vorba de armele incluse în joc: Colt 1911 (arma implicită a lui Duke), shotgun (de departe favorita mea, aproape neschimbată față de Duke 3D), Ripper (mitraliera cu trei țevi, de asemenea „importată” din Duke Nukem 3D), RPG (lansatorul de rachete, acestea fiind capabile să-și urmărească țintele), Enforcer Gun (o armă nouă, care lansează trei rachete simultan pe traiectorii spiralate, ce pot fi ghidate cu ajutorul mouse-ului), Shrinker și Freeze Ray (arme clasice din Duke 3D, păstrate aproape neschimbate), Railgun (inspirat din seria Quake) precum și Devastator-ul (arma formată dintr-un lansator dual de rachete, foarte rapid și cu damage pe măsură). Acestora li se adaugă clasicele trip mines (raze laser care, odată atinse, declanșează explozii) și pipe bombs (grenande telecomandate, ce pot fi detonate atunci când jucătorul crede de cuviință).
Totuși, unii dintre boșii din joc sunt cu adevărat reușiți, fiind probabil singurele ocazii în care design-ul orientat în jurul posibilității de a folosi doar două arme simultan chiar are sens. Există o doză suplimentară de satisfacție când simți o matahală pășind greu în spatele tau, în timp ce încercerci să te adăpostești cât mai repede, cu ochii-n patru după muniție suplimentară. Sigur, Duke-ul pe care îl așteptam cu toții probabil ca s-ar fi luat la trântă cu mâinile goale cu o astfel de arătare, însă asta nu scade din meritul acestor secvențe, realizate în cel mai pur stil arcade.
Sistemul de sănătate clasic a fost înlocuit de o bară de Ego, care acționeaza ca un soi de scut înainte ca Duke să moară. Diferența este că Duke își poate recupera tot Ego-ul atunci când realizează „fapte eroice”, cum ar fi executarea din apropiere a unui inamic, sau când se implică în acțiuni „bărbătești”. Acestea pot varia de la admirarea unor femei goale dintr-o revistă de profil, la tragerea de fiare, și până la jucatul de baschet, air hockey sau pinball (da, există un joc de pinball perfect funcțional integrat în Duke Nukem Forever).
Un alt lucru pe care l-am apreciat este umorul personajului, păstrat aproape neschimbat de la Duke Nukem 3D și până acum. Dezmembrările anumitor monștri sunt acompaniate de replici care mai de care mai mârlanesco-amuzante, așa cum ne-am fi așteptat de la un „all American hero”, cum e Duke Nukem. Mulți s-au plâns că în unele situații producătorii au mers prea departe cu aceste replici, depâșind granița umorului și aventurându-se deja în tărâmul controversei. Probabil că depinde de gusturile fiecăruia, personal fiind foarte mulțumit de atitudinea lui Duke în acest joc.
Grafica este un alt capitol la care Duke Nukem Forever își arată vârsta, alături de secvențele de gameplay amintite mai devreme fiind una dintre cele mai inconsistente părți ale jocului. În unele momente, arată suprinzător de bine, având în vedere tehnologia învechită folosită de Duke Nukem Forever (versiune modificată a motorului grafic Unreal 2.5). În alte situații însă, aspectul jocului este de-a dreptul jalnic, cu modele și texturi care nu au ce căuta într-un titlu lansat în 2011. Din fericire, cerințele de sistem nu sunt deloc ridicate, jocul rulând fără probleme chiar și pe computere nu atât de performante. Au existat însă anumite plângeri legate de timpii de încarcare, exagerat de lungi în anumite situații. Din fericire, pe parcursul testării acestui joc, noi nu ne-am lovit de astfel de probleme, nivelurile încărcându-se foarte rapid, în doar câteva secunde.
Campania single player poate dura în jur de 8-10 ore, în funcție de nivelul de dificultate ales, lipsurile și inconsecvențele sale fiind totuși evidente. Din fericire, situația este mult mai roz în ceea ce privește componenta multiplayer din Duke Nukem Forever. Sunt oferite patru moduri de joc: DukeMatch, Team DukeMatch, King of The Hill și Capture The Babe, fiecare amuzant și satisfăcător în felul său. Desfășurarea partidelor este rapidă și haotică, mult mai apropiată de stilul clasic Quake, decât de modele actuale. Este adevărat, există și un sistem de progresie în nivel, pe baza experienței acumulate în timpul meciurilor efective. Acesta are însă un rol pur decorativ, în urma avansării în nivel deblocându-se noi accesorii vizuale pe care Duke le poate purta (pălării, tricouri, ochelari de soare etc.), precum și tot felul de trofee cu care eroul își poate decora reședința din Las Vegas.
Găsirea unor sesiuni de joc cu ping îndeajuns de mic nu a fost o problemă, fie că am folosit opțiunea de Quick Match din meniul multiplayer, fie că am recurs la Server Browser-ul inclus în joc. Din nefericire, ne-am lovit și de momente neplăcute, în care, în mod inexplicabil, am pierdut subit conexiunea cu serverul pe care jucam. Pentru a evita asemenea situații, se poate apela la meciurile private alături de prieteni, invitațiile realizându-se exclusiv prin intermediul Steam.
În ciuda inconsistențelor legate în special de campania sa single player, Duke Nukem Forever rămâne un titlu care merită jucat, măcar pentru a trage anumite concluzii despre cum NU ar trebui să te întinzi aproape 15 ani cu procesul de dezvoltare a unui asemenea joc. Lăsând la o parte însă „lecția de istorie”, multiplayer-ul lui Duke Forever este amuzant și haotic într-un sens bun, reprezentând o schimbare de direcție bine venită în comparație cu stereotipurile actuale ce caracterizează genul first person shooter.
Care e cel mai bun portar dinamovist din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER