Devil May Cry 5 Review: trei într-o barcă

Spre sfârșitul „epocii” pe care PlayStation 3 și Xbox 360 au marcat-o în istoria jocurilor video, producătorul și publisher-ul japonez Capcom trecea printr-o veritabilă criză de identitate, încercând să-și adapteze francizele importante pentru gusturile publicului din occident. Aceste demersuri s-au dovedit inutile, titluri „experimentale” precum Resident Evil: Operation Raccoon City, Lost Planet 3 sau DmC Devil May Cry (în ciuda nivelului calitativ de necontestat al acestuia din urmă) nefăcând altceva decât să îndepărteze fanii de aceste serii.

Din fericire, Capcom și-a revenit între timp, de la Resident Evil 7: Biohazard și până acum compania publicând doar jocuri deosebit de apreciate, cum au fost Monster Hunter: World sau recentul remake Resident Evil 2. Tot din acest șir al greșelilor asumate și apoi corectate face parte și proaspăt lansatul Devil May Cry 5, o continuare directă a seriei, pe care fanii înrăiți o așteptau de mai bine de un deceniu. Spunem continuare directă pentru că precedentul DmC Devil May Cry a fost gândit drept un soi de reimaginare a poveștii, în timp ce evenimentele din Devil May Cry 5 succed firul narativ din Devil May Cry 4, păstrând personajele seriei în versiunile lor inițiale, cele adorate de către fani.

Astfel, în primul plan al poveștii se întorc cei doi eroi jucabili din Devil May Cry 4 – legendarul vânător de demoni Dante și mai tânărul, dar extrem de ambițiosul Nero. Și pentru că așa îi stă bine oricărei continuări care mai adaugă un +1 cifrei din denumirea jocului, pe lângă cei doi, în Devil May Cry 5 își mai face apariția încă un personaj principal jucabil: misteriosul V. Încă de la primul contact cu luptele din Devil May Cry 5, poți observa cu ușurință că producătorii au fost extrem de atenți la criticile venite după DmC Devil May Cry, noul joc îmbrățișând din nou sistemul de luptă clasic al seriei, cu posibilitatea de a face lock-on pe inamici, un camion de mare tonaj de combo-uri și mișcări speciale și, nu în ultimul rând, framerate-ul fluent de 60 de cadre pe secundă.

Mai mult, cei trei eroi ai jocului beneficiază fiecare de un stil de luptă fundamental diferit de al celorlalți doi. În intervalul dintre Devil May Cry 4 și jocul actual, Nero și-a pierdut una dintre mâini, aceasta putând fi înlocuită cu diferite tipuri de brațe mecanizate, fabricate de o nouă apariție fermecătoare în cadrul seriei: Nico (un soi de mecanic-femeie, pe cât de atractivă și utilă, pe atât de nepoliticoasă și „directă” în exprimare). Folosindu-și sabia clasică Red Queen, a cărei putere poate fi amplificată prin procedura de revving (familiară celor care au jucat DMC4), combo-urile și loviturile speciale aferente acesteia, precum și suita de oportunități noi oferite de modelele variate de brațe mecanice puse la dispoziție de Nico, stilul lui Nero poate varia de la „tradițional” și până la total sărit de pe fix. Spre exemplu, unele astfel de proteze metalice se pot transforma în veritabile rachete, pe care posesorul se poate urca și ghida către viitoarele victime, altele în biciuri ce pot arunca inamicii în toate părțile, altele pot trage cu lasere etc. Nu lipsește nici opțiunea de a folosi acest braț artificial pentru a prinde inamicii și a-i aduce în proximitatea lui Nero (sau a-l aduce pe el în apropierea lor), mișcare prezentă și în Devil May Cry 4.

În schimb, noul venit V adoptă un stil mult mai pasiv de a lupta, fundamental diferit de ceea ce am întâlnit până acum în cadrul acestei serii. Mai exact, V nu deține forța necesară pentru a înfrunta inamicii din joc de unul singur, beneficiind în schimb de aportul unor animale magice: pasărea Griffon (ce poate ataca de la distanță) și pantera Shadow (specializată în atacurile din apropiere), pe care le poate controla prin intermediul comenzilor indirecte. Când aceste două bestii aduc inamicii pe „ultima lor sută de metri”, V trebuie să intervină pentru a-i ucide definitiv. Pentru inamicii mai puternici, cum ar fi omniprezenții boși de nivel, V poate apela și la Nightmare, un soi de golem gigantic, pe care, dacă alege să-și însușească acest skill, îl poate și călări în bătălie. Per total, stilul lui V, deși ciudat la prima vedere, se potrivește foarte bine amalgamului de „nebunie” prezent în Devil May Cry 5.

Nu în ultimul rând, jucătorii îl vor avea la dispoziție, ceva mai târziu în cadrul poveștii, pe vechiul protagonist al seriei, Dante, care are la dispoziție mai toate mișcările care l-au consacrat în titlurile anterioare. Dintre toți cei trei eroi din Devil May Cry 5, Dante este, de departe, cel mai complex, beneficiind de patru stiluri de luptă diferite, fiecare cu avantaje și vulnerabilități, precum și de un veritabil arsenal de arme, care se extinde aproape după fiecare nivel parcurs. Nu lipsesc mai multe tipuri de săbii, pistoalele sale Ebony și Ivory, un nunceak ce se poate transforma în lance, care folosește puteri de îngheț, foc și electricitate, o pălărie ce conferă posesorului posibilitatea de a ataca inamicii cu red orbs (folosite în joc pentru a dobândi noi abilități și upgrade-uri pentru arme) sau chiar un lansator de rachete. Dante se poate mula astfel pe preferințele tuturor jucătorilor, bogăția sa de opțiuni garantând că fiecare își va găsi un „loadout” preferat pentru acest personaj.

Precum ne-au obișnuit deja precedentele jocuri Devil May Cry, cei trei vor cutreiera numeroase niveluri (20 de misiuni principale și un prolog, în cazul lui DMC5), înfruntând demoni de mai toate felurile, precum și deloc puținii boși (aproape fiecare misiune se sfârșește cu o astfel de luptă). Toți aceștia sunt realizați în cel mai pur stil al seriei: un amalgam de inspirații religioase combinate cu corpuri sau membre de animale sau oameni. Dacă ar fi să criticăm totuși ceva la Devil May Cry 5, ne putem opri asupra design-ului anumitor misiuni, concepute mai mult ca o înșiruire continuă de arene, puzzle-urile fiind aproape inexistente. Există și unele secvențe de platforming, cu care trebuie să te obisnuiești la început, controlul deplasării personajelor fiind o idee cam sensibil și inexact la prima vedere, iar camera mai „neascultătoare” decât ar fi cazul. Nu în ultimul rând, nivelurile sunt împânzite cu arii ascunse, unde se pot dobândi orbs suplimentare, dar și descoperi intrările către anumite misiuni secrete (ce constau în challenge-uri similare cu cele oferite de runele din DOOM, spre exemplu).

Un alt aspect al jocului ce ar putea fi pus pe lista bilelor negre este prezența microtranzacțiilor pentru a dobândi red orbs (necesare pentru upgrade-uri ale armelor și skill-urilor) sau blue orbs (ce pot crește băruța de viața a personajelor). Totuși, în ciuda existenței acestei opțiuni, o consider de-a dreptul inutilă pentru majoritatea covârșitoare a jucătorilor. De ce? În primul rând, cel mai scăzut nivel de dificultate – Human – este neașteptat de accesibil chiar și pentru începători, un jucător mediocru, care a trecut însă prin Devil May Cry 4, fiind capabil să termine întregul joc fără a muri nici măcar o dată (chiar și fără să apeleze la elemente ajutătoare precum executarea automată a combo-urilor).

Și chiar dacă moare, poate reînvia imediat și relua acțiunea fix din locul în care a lăsat-o cu ajutorul unui Gold Orb, acestea fiind prezente în cantități suficiente pe parcursul campaniei și oferite, de asemenea, la fiecare pornire zilnică a jocului. Pentru cei cu o oarecare experiență cu seria, recomandăm din start al doilea nivel de dificultate – Devil Hunter -, în cadrul căruia luptele sunt mai echilibrate și chiar pot pune unele probleme. După finalizarea campaniei, se deblochează o a treia astfel de opțiune – Son of Sparda -, mult mai dificilă, cu un plasament remixat al monștrilor și alte provocări suplimentare. La o primă parcurgere a jocului, chiar și pe modul Devil Hunter, nu ar trebui să petreceți mai mult de 15 ore până când veți ajunge la derularea listei de credits.

Ce pierde însă la capitolul longevitate Devil May Cry 5 recuperează atunci când vorbim despre prezentarea jocului, atât la nivel grafic, cât și în ceea ce privește partea sa sonoră. Pe scurt, noua creație a celor de la Capcom este unul dintre cele mai impresionante jocuri ale momentului din punct de vedere vizual. Studioul japonez folosește din nou RE Engine (utilizat și de Resident Evil 7: Biohazard, precum și de recentul Resident Evil 2), personajele fiind modelate și animate după actori reali, iar framerate-ul menținându-se la nivelul dorit (60fps) în majoritatea situațiilor din joc. Asta în timp ce pe ecran sunt afișați zeci de monștri și o cantitate apreciabilă de efecte speciale ce caracterizează majoritatea mișcărilor speciale din Devil May Cry 5. Atenția la detalii este și mai evidentă în cadrul secvențelor cinematice, redate în timp real cu ajutorul motorului grafic, acestea putând fi considerate unele dintre cele mai avansate pe care am avut ocazia să le admirăm până acum în jocuri, atingând și chiar depășind nivelul filmelor CGI de acum câțiva ani.

Totuși, am întâlnit câteva probleme tehnice cu versiunea de PC a jocului, pe care am avut-o în test. Spre exemplu, pe sistemul nostru de testare, echipat cu procesor Intel Core i7 6700, 16GB de memorie RAM și placă video NVIDIA GeForce RTX 2080 Ti, la fiecare pornire, Devil May Cry 5 comuta pe o schemă de culori ciudată, care varia în funcție de display-ul folosit: pe monitor (conectat prin Display Port) jocul era foarte întunecat, cu un aspect șters și nesaturat, în timp ce pe TV (conectat prin HDMI) căpăta o tentă pronunțată de violet, devenind de-a dreptul imposibil de jucat. Din fericire, acest neajuns se corecta automat la comutarea între modurile de afișaj (fullscreen, window sau borderless window) din setările jocului sau atunci când schimbam rezoluția. Acest comportament s-a menținut pe întreaga perioadă de testare a jocului, înainte și după apariția driverelor dedicate de la NVIDIA, fiecare pornire a jocului necesitând acest pas suplimentar pentru a rezolva problema culorilor.

Din cauza acestui fapt, dar și a lipsei de suport pentru monitoarele ultra-wide sau pentru configurațiile multi-monitor, nu vă recomandăm neapărat versiunea pentru PC a jocului. Este adevărat, cu o placă video potentă, nu veți avea probleme să rulați Devil May Cry 5 cu toate detaliile la maximum, în rezoluție 4K nativă (3840×2160), la un framerate locked de 60fps. Însă majoritatea acestor caracteristici grafice sunt prezente și în versiunile de console, unde modelele Xbox One X și PS4 Pro prezintă un nivel vizual aproape identic, păstrând framerate-ul intact. Modelul clasic de PS4 se achită și el cu brio de sarcini, scăzând însă rezoluția la 1080p (absolut suficient pentru cei cu TV-uri nu atât de noi), singurele console cu probleme evidente de performanță fiind Xbox One-ul original sau modelul S. În plus, dacă aveți de gând să parcurgeți Devil May Cry 5 pe PC, nu uitați să investiți și într-un controller de calitate, absolut necesar pentru o experiență de joc adecvată.

În ceea ce privește partea auditivă, nu putem vorbi de Devil May Cry 5 decât la superlativ: actorii au înțeles perfect natura „extravagantă” a personajelor pe care le interpretează, vocile fiind excelente, iar muzica ridicându-se la același nivel. Producătorii au mers într-atât de departe încât să aleagă teme muzicale diferite pentru fiecare dintre cele trei personaje principale, compuse pentru a complementa personalitățile acestora. Spre exemplu, atunci când intrăm în pielea lui Dante, în boxe va răsuna un metal „supărat”, în timp ce luptele alături de Nero vor fi acompaniate de o combinație de industrial, muzică electronică și pop (piesa „Devil Trigger”, interpretată de cuplul Casey și Ali Edwards este deja considerată un veritabil hit, fiind intereptată live și pe scena de la The Game Awards 2018).

În timp ce precedentul DmC Devil May Cry a încercat să-și adapteze universul percepțiilor vestice, Devil May Cry 5 se reîntoarce la origini, păstrând toate elementele iubite de fani: personajele și povestea de-a dreptul nebune, care nu se iau prea mult în serios, dar și gameplay-ul extrem de tehnic, bazat pe însușirea multor combinații și mișcări speciale. Adăugați aspectul grafic de invidiat, dar și deschiderea către publicul începător, și reiese un joc pe care niciun fan al genului action nu ar trebui să-l rateze.