Detroit Become Human Review: și roboții plâng câteodată

Deși putem spune că, grație lui Fahrenheit, a inventat genul adventure modern (sau filmul interactiv, după cum l-ar numi cârcotașii), Quantic Dream nu a dat tocmai cel mai apreciat „randament” în ultimul deceniu. În ciuda faptului că a constituit o bază de la care companii precum Telltale Games și-au dezvoltat un veritabil modus operandi pentru propriile jocuri, Heavy Rain nu a fost lipsit de unele defecte evidente, prestația modestă a actorilor sau povestea care o lua pe arătură fiind doar câteva dintre acestea. Iar Beyond: Two Souls (pe care, personal, l-am considerat un upgrade evident față de precedenta creație a lui David Cage & co.) a fost primit și mai prost, acest titlu fiind din nou acuzat de inconsistență narativă.

În acest condiții să zicem potrivnice, Quantic Dream a reușit să învețe din greșeli, Detroit: Become Human dovedindu-se a fi cel mai bine „echilibrat” joc al companiei de până acum. În primul rând, atât premisa de la care se pleacă, desfășurarea ulterioară a poveștii din joc, cât și evoluția personajelor pe parcursul acesteia sunt satisfăcătoare si credibile, fără a exista întorsături de situație trase de păr precum întâlneam în Fahrenheit sau Heavy Rain. Pe de altă parte, Detroit: Become Human nu mai pretinde să fie ceea ce nu este: spre deosebire de Beyond, unde producătorii au făcut eforturi pentru a introduce „segmente de gameplay” (de multe ori stângace) în încercarea de a demonstra că titlul lor nu e doar un film interactiv, noua creație Quantic Dream își stie bine locul pe piață, mulțumindu-se să fie exact ceea ce menționam mai devreme: un joc adventure modern.

Dacă ați urmărit site-ul nostru, probabil că sunteți deja familiarizați cu povestea din Detroit: Become Human. Pornit inițial de la un simplu tech demo, conceptul narativ din jocul celor de la Quantic Dream a prins formă, concentrându-se pe avansurile tehnologice ce ar urma să fie disponibile peste aproximativ 20 de ani, când societatea s-ar baza foarte mult pe aportul androizilor, ființe artificiale umanoide comercializate și folosite în scop utilitar. Problemele apar atunci când acești androizi încep să dezvolte sentimente, să dea dovada de a fi capabili de dragoste și ură și să-și dorească să fie tratați în mod egal cu oamenii. La fel ca în Heavy Rain, evenimentele sunt trăite din perspectiva mai multor personaje principale, fiecare cu propriile capitole din poveste: Kara (un soi de menajeră robotizată care se simte obligată să protejeze fetița familiei în care își duce traiul), Markus (ajutorul unui artist îmbătrânit, nevoit să-și părăsească stăpânul în urma unui șir de întâmplări nefericite și transformat ulterior în liderul mișcării de rezistență a androizilor) și Connor (un android construit special pentru a investiga și stopa pornirile sentimentale ale semenilor săi).

Dacă în trecut trebuia să explicăm pe larg ce înseamnă formula de joc a unui „adventure modern” și cum diferă aceasta de un point and click clasic, lucrurile sunt mai simple acum: imaginați-vă cum funcționează un titlu de la Telltale Games. În plus, Detroit: Become Human vine cu o poveste MULT mai ramificată, în care deciziile jucătorului chiar contează, putând altera atât desfășurarea ulterioară a evenimentelor, cât și soarta mai multor personaje, existând chiar și posibilitatea de a pierde pe parcursul jocului unul sau mai mulți dintre eroii principali. Povestea poate diferi atât de mult încât, într-un grup de trei amici ce jucam Detroit: Become Human, fiecare am accesat ramuri narative diferite, luând naștere astfel discuții aprinse despre acțiunile și deciziile ce ar fi trebuit realizate pentru a obține un deznodământ pozitiv.

Și, de această dată, este mult mai simplu să-ți dai seama unde „ai greșit”, în cazul în care povestea a luat o întorsătură de care nu ești mulțumit. Fiecare capitol al jocului beneficiază de un un așa-zis flowchart, o schemă logică care evidențiază foarte clar consecințele tuturor deciziilor sau interacțiunilor efectuate pe parcursul acelei scene. De asemenea, în timpul jocului propriu-zis, beneficiezi de un buton cu ajutorul căruia se pot scoate în evidență toate obiectele sau personajele cu care se poate interacționa, dar și obiectivele pe care le ai de îndeplinit în acel moment.

Atât afișarea clară a obiectivelor, cât și recapitularea punct cu punct a flowchart-ului în momentul finalizării unui capitol pot știrbi un pic din iluzia conceptului de poveste dinamică, fragmentând-o cu prea multe momente în care ești tentat să verifici dacă ai făcut sau nu ce trebuie. Până la urmă însă, le consider adăugiri oportune (chiar dacă poate ar fi fost cazul să le poți dezactiva, dacă dorești), aceste elemente oferind o motivație clară pentru a relua jocul de mai multe ori, fie în ideea de a ajunge la deznodământul dorit sau pur și simplu pentru a vedea toate finalurile posibile sau pentru a debloca toate trofeele din Detroit: Become Human.

În privința gameplay-ului propriu-zis, Detroit: Become Human păstrează aceeași schemă de control clasică pentru astfel de titluri, cu câteva particularități: în majoritatea timpului, perspectiva camerei poate fi schimbată printr-o simplă apăsare de buton, oferind astfel cel mai bun unghi pentru a privi acțiunea. De asemenea, în unele unghiuri, camera este complet controlabilă cu ajutorul stick-ului analogic drept, facilitând foarte mult mișcarea și orientarea prin unele decoruri mai complexe. Din păcate, de aici reiese și unul dintre cele mai deranjante aspecte legate de control: multe dintre interacțiuni se realizează prin gesturi efectuate cu același stick analogic drept, câteodată jocul interpretând în mod eronat o simplă mișcare de cameră drept o acțiune efectuată asupra unui obiect activ din scenă.

Pe lângă diferitele mișcări ale stickului analogic din dreapta, acțiunile sau secvențele de quick time events din Detroit: Become Human fac uz și de alte elemente poate prea inventive: gesturi realizate pe touchpad-ul controller-ului (pe care nu le mai folosește aproape niciun alt joc recent) sau, și mai incomod, mișcări fizice ale controller-ului (gen rotiri în diferite direcții), care nu sunt interpretate corect în aproape jumătate din cazuri. Cei de la Telltale Games au demonstrat că poți pune la punct secvențe de acțiune captivante și fără să fii nevoit să „freci” sau să „arunci” controller-ul in diferite moduri și/sau direcții, iar Quantic Dream ar trebui, la acest capitol, să-și ia notițele de rigoare.

O adăugire ce merită menționată și care aduce Detroit: Become Human ceva mai aproape de conceptul de adventure clasic este introducerea unor puzzle-uri pe parcursul jocului. Să nu vă duceți însă cu gândul la enigmele logice din point and click-uri tradiționale, implementarea din acest joc fiind mult mai lejeră, cu analize simplistice pe care Connor trebuie să le efectueze la locurile unor crime sau cu evaluarea mai multor variante de a progresa în anumite situații. Unele hotărâri sau acțiuni trebuie realizate într-o limită anume de timp, conferind desfășurării acțiunii și o bine venită doză de tensiune.

Evident, farmecul poveștii și evenimentelor din Detroit: Become Human nu ar fi fost același în lipsa interpretării de zile mari oferite de distribuția jocului. Quantic Dream a apelat la actori cunoscuți pentru mai toate personajele principale și secundare: progresia emoțiilor Karei este redată magistral de Valorie Curry, Jesse Williams reușește să scoată în evidență naturalețea și cumpătarea lui Markus, în timp ce Bryan Dechart portretizează în mod credibil conflictul intern din interiorul lui Connor, prins între programarea sa strictă de android și compasiunea pe care o simte față de ființele din jurul său. De lăudat sunt și prestația lui Lance Henriksen în rolul bătrânului artist îngrijit de Markus sau interpretarea mult peste așteptări a partenerului uman al lui Connor de către Clancy Brown.

Și, pentru a termina cu acest aspect al jocului, înțeleg de ce o anumită parte a publicului s-ar putea simți oarecum ofensată de anumite dintre elementele narative introduse de Quantic Dream în Detroit: Become Human. Jocul face o paralelă evidentă cu discriminările rasiale ce au avut loc în Statele Unite, orașul de desfășurare a acțiunii (ce dă și titlul jocului) nefiind ales deloc întâmplător, segregația rasială fiind un subiect sensibil chiar și în ziua de azi în anumite părți ale lumii considerate civilizate. Nu cred însă că studioul francez și-a dorit să protesteze direct împotriva anumitor tipuri de politică purtate de unii dintre liderii lumii actuale, ci mai degrabă să tragă un semnal de alarmă, reamintinu-ne că există mereu riscul ca greșelile din care nu am tras învățâmintele necesare să se repete mai devreme sau mai târziu.

În ultima vreme, titlurile exclusive pentru PlayStation 4 și-au făcut un obicei din a impresiona atunci când vine vorba de prezentarea grafică, jocuri precum Ratchet and Clank, Uncharted 4: A Thief’s End, Horizon Zero Dawn, Uncharted: The Lost Legacy și God of War împingând, din ce în ce mai sus, etalonul vizual. Din fericire, Detroit: Become Human nu face excepție de la acest trend, reproducerea naturală a mimicii feței umane, animațiile realizate cu ajutorul tehnologiei motion capture, în combinație cu jocul actoricesc convingător rezultând în unele dintre cele mai realiste și veridice personaje prezentate vreodată într-un astfel de joc. Acestea sunt complementate foarte bine de decoruri detaliate, bogate în efecte speciale, precum și de o coloană sonoră pe măsură.

În ceea ce privește latura tehnică a jocului, Detroit: Become Human rulează folosind rezoluțiile 1080p pe modelul clasic de PlayStation 4, în timp ce posesorii de console PS4 Pro se pot bucura de rezoluție 4K atinsă prin checkerboarding. O alegere inspirată, având în vedere că scenele de acțiune alertă sunt destul de rare în Detroit: Become Human, desfășurarea jocului fiind prezentată într-o manieră cinematografică. Astfel, framerate-ul de 30 de cadre pe secundă se potrivește ca o mănușă, o eventuală creștere la 60fps riscând să dea jocului un aspect nedorit de telenovelă.

Astfel, deși cu câteva probleme de control și cu aspecte ale poveștii ce pot deranja o anumită categorie de public, Detroit: Become Human se dovedește a fi cel mai consistent joc de până acum al celor de la Quantic Dream și, de departe, cea mai bine interpretată și redată poveste a studioului francez.

– Joc furnizat pentru review de Sony Interactive Entertainment Europe –