Destiny Review: startul unei noi generații de shootere

Destiny este unul dintre cele mai dificil de evaluat jocuri pe care am avut ocazia să le încerc până în acest moment. Probabil că este vorba despre structura inedită a titlului celor de la Bungie, combinația dintre elemente de MMO și RPG, așezată pe fundația de first person shooter, ridicând anumite semne de întrebare referitoare la ce plusuri sau minusuri ar trebui să atârne mai greu în ceea ce privește verdictul final.

Activision caracterizează Destiny drept un „shared world shooter”. Mai pe românește, un shooter în care jucătorii împart aceleași univers (mediu de joc), indiferent dacă aleg să abordeze modul Story, misiunile cooperative de tip Strike sau multiplayer-ul competitiv din Crucible. Observați că am omis voit expresia „single player”; Destiny pur și simplu nu are așa ceva: totul se desfășoară online și este imposibil, chiar dacă alegi să joci de unul singur, să nu te întâlnești cu alți jucători.

Mai mult, din păcate, Destiny are o poveste extrem de subțire, în care practic nu afli mai nimic nou față de ceea ce ți se zice în secvențele introductive al jocului: în timpul primei expediții a omenirii pe Marte, este descoperită o entitate numită The Traveller. Cu ajutorul acesteia, rasa umană cunoaște o perioadă nemaiîntâlnită de progres, terraformând și colonizând întregul nostru sistem solar.

Evident, Traveller-ul avea un inamic misterios, descris în joc doar drept The Darkness (și reprezentat de o serie de rase extraterestre invadatoare, dacă ar fi să ne luăm după inamicii pe care ai ocazia să-i înfrunți), care a lovit din plin rasa umană, forțând toți supraviețuitorii să se retragă într-o ultimă metropolă de pe Pământ, singura așezare pe care Traveller-ul mai este capabil să o protejeze.

Jucătorii intră în pielea așa-zișilor Gardieni, soldați capabili să „folosească” lumina Traveller-ului pentru a extermina forțele întunericului. Știu, sună extrem de pueril și simplist, însă acesta este grosul poveștii din Destiny. Pe parcursul misiunilor Story, își mai fac apariția niște personaje, însă niciodată nu înțelegi cine sunt acestea, ce doresc și ce rol ar purta în imaginea de ansamblu a universului din Destiny.

Și, având în vedere structura misiunilor din Destiny, poate e mai bine așa. Dacă tot am început discuția despre modul Story, misiunile dedicate acestuia cu greu pot fi încadrate în categoria „expunere narativă”, așa cum se întâmplă în alte jocuri. Practic, avem parte de patru arii jucabile, fiecare aferentă unui astru din sistemul nostru solar (Pământ, Lună, Venus și Marte), presărate cu valuri parcă interminabile de inamici, pe care trebuie să le parcurgem în diferite configurații pentru a afla „prețioasele” elemente de poveste (a căror profunzime lipsește cu desăvârșire).

Evident, aceste misiuni sunt delimitate în funcție de dificultate, pentru a forța Gardienii să le abordeze în ordinea în care au dorit producătorii. Și când zic „Gardieni”, la plural, o fac ca o recomandare călduroasă de a juca Destiny alături de prieteni, abordarea solo devenind extrem de plictisitoare și repetitivă după un timp foarte scurt. Alta este senzația atunci când joci cu alți doi prieteni, discutați în timp real, vă sincronizați în timp ce înfruntați valurile de inamici, dezvoltați tactici de atac etc. Jucând cooperativ, dai mult mai puțină atenție lipsei elementului narativ și te poți concentra pe acțiunea propriu-zisă.

Pe lângă misiunile Story, cele patru medii de joc din Destiny oferă încă o serie de activități ce pot fi abordate alături de prieteni: Patrol (fostul Explore din beta), Strikes și, lansate de curând, Raids. Patrol reprezintă un soi de mod free play, în care te poți duce unde te taie capul pe respectiva planetă, îndeplinind tot felul de mini-misiuni prescriptate. Evident, majoritatea dintre acestea vor avea ca subiect eliminarea inamicilor. Ocazional, în modul Patrol își fac apariția și câteva event-uri generate dinamic, numai bune pentru acumularea de experiență suplimentară.

Adevărata provocare oferită de Destiny sunt însă misiunile de tip Strike: aici avem de-a face cu misiuni special gândite pentru modul cooperativ, în care valurile de inamici vor culmina cu boși extrem de puternici, pe care doar lucrul în echipă îi poate doborî. Aici strălucește cu adevărat jocul celor de la Bungie: eliberat de jugul așa-zisei povești și cu accentul pus pe schimburile de focuri și colaborarea dintre jucători. Raid-urile abordează aproximativ aceeași rețetă, oferind însă o experiență mult mai dificilă, pe care doar jucătorii de niveluri foarte înalte o pot aborda.

Și pentru că tot a venit vorba de acumularea de experiență și avansarea în nivel, să ne oprim un pic și asupra acestui aspect. Destiny propune trei clase de personaje (Titan, Hunter și Warlock), fiecare cu un punct forte (Titan-ul preferă lupta directă fiind înzestrat în acest sens, Hunter-ul are o înclinație către armele de distanță, cum ar fi sniper rifle-ul, în timp ce Warlock-ul joacă rolul magului, cu „vrăji” ce pot fi folosite de la distanță). Această descriere este însă mult prea pretențioasă în contextul oferit de joc, diferențele dintre clase limitându-se mai mult la abilitatea lor specială și skill-urile ce pot fi acumulate pe parcurs. Cu alte cuvinte, indiferent de ce alegere faceți la început, Destiny se joacă cam la fel.

Personajele pot avansa în nivel pe baza experienței acumulate fie din eliminarea inamicilor, fie din rezolvarea diferitelor obiective (care, de cele mai multe ori, este echivalentă tot cu elminarea inamicilor). Astfel, se poate ajunge ajunge până la nivelul 20. De obicei, atingerea acestui nivel este echivalentă cu finalizarea misiunilor de Story, precum și măcar o trecere prin toate celelalte moduri de joc. Mai departe, Gardienii pot avansa până la nivelul 30, însă pe baza unui alt criteriu.

Loot-ul joacă un rol foarte important în Destiny, acesta fiind obținuit fie de la inamicii doborâți, fie ca recompensă, la finalizarea misiunilor din joc, fie din Tower, „orașul” din joc. După atingerea nivelului 20, unele dintre obiectele obținute în acest fel primesc o nouă proprietate – Light; în funcție de câte puncte de Light îți adaugă echipamentul purtat, poți avansa peste nivelul 20.

Practic, după depășirea barierei reprezentate de nivelul 20, Destiny devine o goană permanentă după loot, încurajând jucătorii să reia misiunile oferite pe niveluri de dificultate mai avansate.

Alternativ, la nivelul 5 se deblochează Crucible-ul, componenta multiplayer competitivă din Destiny. Acest gen de multiplayer va fi foarte familiar fanilor Halo (precedentele titluri ale celor de la Bungie), unele hărți oferind și posibilitatea de a pilota (și a folosi în luptă) câteva tipuri de vehicule. Totuși, deși este o cale destul de rapidă de a câștiga experiență și echipament mai bun, Crucible-ul parcă nu reușește să genereze același nivel de implicare precum modurile cooperative din joc. Probabil că este vorba și de faptul că îți trebuie echipament și arsenal destul de performant pentru a face față jucătorilor cu experiență care își fac veacul prin acest mod de joc.

După cum spuneam, The Tower reprezintă „orașul” din Destiny, unde te poti întâlni cu alți jucători și poți interacționa cu comercianții din acest joc: poți identifica un obiect necunoscut cules dintr-o aventură precedentă, poți achiziționa echipament mai bun etc. De menționat sunt și „bounty”-urile, un soi de sarcini speciale (omoară X inamici cu sniper-ul, elimină 20 de inamici cu atacuri melee fără să mori etc.), care conferă experiență suplimentară. Din păcate, Bungie a ratat din nou ocazia să ofere profunzime lumii din Destiny: acest Tower ar fi putut fi împânzit de NPC-uri care să dezvolte povestea, să ofere quest-uri etc.

Totuși, să revenim la ceea ce Destiny face bine: mecanicile de shooter propriu-zise. Mișcarea personajului este foarte bine realizată, perfectă pentru controlul prin gamepad caracteristic jocurilor de consolă. Arsenalul are efectul scontat, simțindu-se serios diferența atunci când treci de la o armă mai slabă la una performantă. Inamicii, în ciuda repetitivității misiunilor (unele implică parcurgerea acelorași segmente de hartă de mai multe ori, întâlnind aceiași oponenți), sunt foarte bine realizați, fiecare ușor identificabil vizual și cu moduri de atac și comportament aparte.

Un alt punct ce merită laude este direcția artistică a jocului: de altfel, grafica din Destiny nu impresionează la nivel tehnologic ci tocmai grație viziunii artiștilor de la Bungie. Unele peisaje din vechea Rusie (Pământ), templele ascunse de pe Lună, jungla de pe Venus sau deșerturile de pe Marte îți iau pur și simplu respirația. De asemenea, indiferent că jucați pe vechile console PS3 și Xbox 360 sau pe noile PS4 și Xbox One, Destiny se prezintă foarte mulțumitor, framerate-ul menținându-se fluent chiar și în mijlocul acțiunii furibunde.

În ceea ce privește partea audio, sincer, mai nimic nu mi-a atras atenția, nici în bine, dar nici în rău. La un moment dat, ajungi să te deconectezi de partea audio a jocului, inclusiv de vocea lui Peter Dinklage (companionul computerizat al Gardianului), și să fii atent exclusiv la discuțiile purtate cu colegii de echipă.

În loc de concluzie, revin la ce am menționat în introducere: Destiny este un joc căruia cu greu îi poți aplica o anumită ștampilă. Da, este simplist și fără profunzime narativă, dar luptele în sine sunt un deliciu (atunci când joci în echipă), iar promisiunea de loot mai bun (echivalent cu avansarea în nivel în fazele avansate) și permanentă interacțiune cu alți jucători umani erodează din repetitivitatea jocului.

Mă găndeam să vă fac o recomandare conform căreia, dacă sunteți în căutarea varietății și a părții narative într-un shooter, să mai scădeți câteva puncte din nota de mai jos. Totuși, merg și mai departe: dacă preferați jocurile bazate pe poveste și experiență single player dezvoltată, mai bine evitați Destiny: creația celor de la Bungie nu are prea multe de oferit la aceste capitole. Totuși, dacă puneți mai presus gameplay-ul efectiv și experiența online alături de prieteni, un calificativ corect pentru Destiny ar fi următorul: