Destiny 2 Review: un pas înainte, doi pași înapoi

Primul Destiny a fost un fel de sabie cu două tăișuri: pe de-o parte, lipsa de context narativ, banalitatea și caracterul repetitiv al gameplay-ului m-au făcut să renunț destul de rapid la joc; pe de altă parte, am apreciat experiența cooperativă din Destiny, acesta fiind singurul motiv pentru care am parcurs și primele trei pachete expansion, inclusiv The Taken King. Sătul de același și același lucru, am decis să sar peste ultimul expansion (Rise of Iron), în favoarea unui eventual Destiny 2, conceput pentru a corecta neajunsurile primului titlu din serie.

Totuși, timpul nu așteaptă pe nimeni, iar responsabilitățile unei persoane cresc direct proporțional cu vârsta acesteia. Astfel, trei ani mai târziu de la apariția primului Destiny, m-am văzut nevoit să-mi împart puținul timp liber rămas între proaspăt lansatul Destiny 2 și alte activități (oarecum) caracteristice vieții de adult. În concluzie, încă de când Activision Blizzard ne-a pus la dispoziție codul de review pentru Destiny 2, mi-am propus să mă rezum, în acest al doilea titlu al seriei, doar la parcurgerea poveștii (da, de data asta jocul are o poveste!) în mod cooperativ (singura activitate multiplayer care, după umila-mi părere inițială, ar fi meritat timpul investit). Evident, așa cum se întâmplă de obicei, socoteala de acasă nu prea s-a potrivit cu cea din târg.

Să o luăm însă cu începutul: cei de la Bungie au luat la cunoștință plângerile fanilor, adăugând un fir narativ în Destiny 2, punctat pe parcursul campaniei de secvențe cinematice, realizate la un nivel satisfăcător. Ceea ce pot spune însă este că imaginea pe care mi-o creasem singur în privința universului Destiny (după ce am citit comunicatul de presă inițial, prin intermediul căruia fusese anunțat primul joc din serie) nu are nimic de-a face cu viziunea celor de la Bungie, care mi se pare de-a dreptul… puerilă. Pe scurt, un invadator nemilos cucerește ultimul oraș de pe Pământ, capturează The Traveler (o entitate misterioasă ce și-a oferit susținerea către omenire) și elimină aproape toți gardienii (aleși ai Traveler-ului, un soi de soldați nemuritori, protectorii ai umanității). Totuși, personajul întruchipat de jucător nu moare, își regăsește puterea conferită de Traveler și, într-un final glorios, eliberează planeta de jugul invadatorilor. Trecând peste frânturile de logică (de ce doar acest gardian își redobândește lumina conferită de Traveler?), caracterul precar al personajelor principale stirbește mult din credibilitatea narațiunii celor de la Bungie.

Pur și simplu nu pot lua în serios o invazie a cărui principal artizan e un soi de broscoi în armura albă, mai degrabă bun de cocoloșit decât amenințător, iar cei trei gardieni supremi, de deciziile cărora atârnă soarta omenirii, aleg să se ascundă în colțuri obscure ale sistemului solar, plângându-și de milă. Nu pot să nu amintesc și unele personaje secundare, ale căror abordări deloc serioase, ba chiar cu accent pus pe umorul forțat, pur și simplu nu se potrivesc cu situația destul de gravă pe care povestea jocului și-a propus să o relateze. Sigur, un zâmbet capabil să descrețească frunțile nu strică, însă există o graniță între umorul bine dozat (și folosit atunci când trebuie) și căderea în penibil, iar Desiny 2 o trece de mai multe ori decât ar fi cazul.

Lăsând la o parte calitatea firului narativ, parcurgerea acestuia s-a dovedit a fi o sarcină un pic mai complicată decât am anticipat inițial. Și nu din motive care să aibă prea multă logică. Având în vedere că primul Destiny a fost un joc care și-a clădit reputația în primul rând pe baza experienței cooperative, nu înțeleg de ce în Destiny 2 am fost forțat să parcurg anumite momente ale campaniei exclusiv în mod single player. Formula banală de gameplay, în care aproape orice situație din joc se rezumă la eliminarea câtorva valuri de inamici, pur și simplu suferă și mai tare atunci când ești forțat să joci singur.

De asemenea, probabil un pic îngrijorați de dimensiunile nu atât de apreciabile ale campaniei din Destiny 2, producătorii au hotărât să introducă câteva „praguri” în cadrul acesteia, forțând jucătorii să aibă un anumit nivel pentru a putea progresa în poveste. Astfel, chit că vrei sau nu, ești forțat să abordezi activitățile secundare din joc pentru a strânge suficientă experiență. Ceea ce, în ciuda timpului irosit, nu a fost chiar cea mai rea idee, scoțând în evidență un capitol la care Destiny 2 îi este net superior predecesorului: „ambalajul” în care sunt prezentate aceste aventuri opționale. Am stabilit deja că gameplay-ul se rezumă la eliminarea pe bandă rulantă a hoardelor de inamici, aceste activități suplimentare bucurându-se acum de propriile mini-povești în cadrul narațiunii principale, redate prin discuții radio sau obiective ceva mai variate ce trebuie îndeplinite. Deși nu pare mare lucru la prima vedere, această abordare distrage atenția de la ceea ce se întâmplă cu adevărat: grinding-ul mai mult sau mai puțin util, întreprins doar pentru a depăși o limită artificială impusă de producători.

Și acest concept menit să pună bețe-n roatele jucătorilor care vor să parcurgă campania cât mai repede este prezent și în alte porțiuni ale jocului… Tineți minte vehiculele cu ajutorul cărora vă puteați deplasa mai rapid la suprafața planetelor din primul Destiny? Ei bine, în Destiny 2, nu veți avea acces la ele decât după ce terminați povestea, fiind nevoiți să luați la picior mediile de joc sterile și de multe ori prea goale pentru a ajunge la următorul obiectiv. De ce? Pentru a petrece cât mai mult timp posibil în joc.

Un alt incovenient, pe care personal îl percep ca o dovadă a lipsei de respect la adresa cumpărătorilor jocului, este modul în care Bungie tratează perioadele de mentenanță, în care serverele Destiny 2 sunt offline. Aminteam mai devreme că, odată cu înaintarea in vârstă, responsabilitățile cresc, iar timpul liber devine din ce in ce mai puțin. În aceste condiții, mi se pare de prost gust să-ți programezi perioadele de mentenanță fix pe timp de seară, în intervalul în care cineva care a muncit toată ziua poate ar vrea să se destindă cu jocul tău. Și mai deranjant este să nu respecți ora la care ai anunțat că perioada de mentenanță urmează să se sfârșească: oamenii care au plătit un preț apreciabil pentru acest joc ar vrea să se bucure de el în timpul lor liber și nu doar atunci când doresc cei de la Bungie…

În ceea ce privește jocul propriu-zis, în ciuda aparențelor, nu multe s-au schimbat față de primul Destiny. Împărțirea armelor pe categorii a fost regândită, fiind introdus un slot special dedicat armelor energetice, foarte eficiente atunci când vine vorba de înfruntarea inamicilor ce beneficiază de scut suplimentar. În rest, avem parte de același grinding mai mult sau mai puțin repetitiv pentru același loot mai mult sau mai puțin util. Și când spun „același”, nu exagerez: în ciuda locațiilor noi (însă tot din cadrul sistemului nostru solar), reîntâlnim aceleași rase de extratereștri deja utilizate de mult prea multe ori de primul Destiny și expansion-urile acestuia: Fallen, Vex și Cabal cu aceleași tipuri de inamici. Mai mult, chiar și „reciclații” Taken din The Taken King își fac din nou apariția în Destiny 2, în cazul în care doreați aceiași oponenți cu un skin schimbat.

Probabil pentru a adăuga o anumită doză de varietate misiunilor din Destiny 2, designerii celor de la Bungie au introdus și unele momente de repaus între clasicele schimburi de focuri first person. Unele dintre acestea sunt bine venite și rup monotonia obișnuită a jocului: porțiuni sau capitole întregi în care conduci vehicule de genul tancurilor, care amintesc veteranilor de vechile jocuri Halo (realizate tot de Bungie), sau în care ai la dispoziție o super-armă pe care o manevrezi în regim third person. Altele sunt complet neinspirate, cum ar fi „ideea măreață” de a introduce numeroase secvențe de platforming first person.

Alte decizii greu de înțeles sunt legate de modul în care este livrat conțintul avansat al jocului, sau, în unele cazuri, nu mai este livrat deloc. Spre exemplu, Strike-urile, misiunile cooperative care puneau cu adevărat la lucru fireteam-urile formate din trei prieteni, se deblochează relativ târziu în cadrul poveștii și nu mai pot fi abordate individual, în ordinea dorită de jucători. În schimb, ești forțat să le joci într-un playlist, fără a ști exact ce misiune urmează să înceapă… Mai mult, nivelurile de dificultate din primul Destiny au dispărut, oferind zero motivație să reiei misiunile din campanie sau aventurile odată ce le-ai parcurs prima oară.

Bineînțeles, suporterii acestui tip de gameplay bazat pe grinding ar putea spune că nu e nevoie de vreo răsplată suplimentară, loot-ul dobândit fiind suficient a te motiva să continui să joci, chiar și după ce ai dus la bun sfârșit tot conținutul individual din joc. Pentru a te lăuda în fața oponenților din Crucible (multiplayer-ul competitiv din joc) cu armele și echipamentul tău. Sau cu aspectul acestora. Aspect, pe care dacă vrei să-l personalizezi, trebuie să utilizezi o serie de shaderi de unică folosință, pe care fie îi poți câștiga în gameplay, fie îi poți achiziționa cu bani reali. Personal, această componentă a jocului nu mă interesează câtuși de puțin, însă acest gen de microtranzacții pot fi considerate drept o nouă jignire adusă de producători celor care au investit timp și bani în acest joc.

În ceea ce privește prezentarea, Destiny 2 reușește să arate o idee mai bine decât predecesorul său, diferențele nefiind însă uriașe. Grafica, per total, este de calitate, iar jocul rulează fluent cu 30 de cadre pe secundă, în rezoluția pseudo-4K de care este capabilă o consolă PlayStation 4 Pro. Sincer, nu știu dacă trecerea la un framerate de 60 de cadre pe secundă promisă pentru versiunea de PC a jocului va avea efectul scontat, Destiny 2 fiind gândit pentru 30fps, cu mișcări relativ greoaie ale personajelor și inamicilor, problemele majore ale jocului nefiind nici pe departe legate de framerate. Partea audio este, la rândul său, decentă, remarcate fiind muzica, dar și prestațiile vocale ale unora dintre actori (cum ar fi Nathan Fillion), care încearcă, pe cât posibil, să salveze scenariul lipsit de consistență.

La final, putem spune că Destiny 2 nu se depărtează prea mult de precursorul său, în ciuda evidentului accent pus pe poveste. Aceasta, din păcate, nu se ridică nici pe departe la nivelul la care ne-am fi așteptat, iar acest neajuns, cumulat cu alte decizii stângace ale producătorilor, ne împiedică să recomandăm jocul în forma sa actuală. Așadar, sugestia noastră, înainte de a vă aventura în Destiny 2, este să așteptați câteva update-uri de conținut și design și, de ce nu, o reducere semnificativă de preț.