Când vine vorba de Vestul Salbatic în materie de jocuri video, unul dintre puținele titluri care îmi vin în minte este Call of Juarez. Primul joc al seriei spunea povestea lui Billy, un tânăr ai cărui părinți sunt uciși de un grup de bandiți. Părintele Ray, fratele tatălui vitreg al lui Billy, pleacă în căutarea tânărului, convins fiind că acesta și-a omorât propria familie. Ce a urmat încă rămâne una dintre cele mai reușite povești spaghetti western transpuse vreodată într-un joc video.
Call of Juarez: Bound in Blood a continuat seria, firul epic al acestui nou titlu învârtindu-se în jurul originilor Parintelui Ray și motivelor pentru care acesta a decis să-și dedice viața lui Dumnezeu. Mult evoluat din punct de vedere grafic, Bound in Blood s-a ridicat la înălțimea predecesorului, aducând din nou un subiect destul de neglijat în lumea jocurilor video – Vestul Sălbatic – în prin plan.
În condițiile succesului înregistrat de ambele jocuri Call of Juarez, îmi vine greu să înțeleg de ce producătorul polonez Techland a ales ca pentru cel de-al treilea titlu al seriei – Call of Juarez: The Cartel – să abandoneze în totalitate Vestul Sălbatic și să mute acțiunea în Los Angeles-ul zilelor noastre. Nelegiuiții călare au fost înlocuiți de traficanți de droguri și politisți corupți, iar duelurile la miez de zi de schumburi de focuri prin cartierele rău famate ale orașului.
Una dintre puținele legături păstrate cu primele titluri ale seriei este polițistul Ben McCall, descendent al familiei reverendului Ray și membru al unei echipe care reunește reprezentanți ai Los Angeles Police Department, FBI și DEA (Drug Enforcement Administration). Acesta, împreună cu agenta FBI Kimberly Evans și agentul DEA Eddie Guerra trebuie să pună capăt planurilor unui cartel din Mexic, responsabil pentru un atentat împotriva DEA.
Lăsând la o parte ruptura de firul narativ din primele două titluri ale seriei, povestea lui The Cartel avea potențial, destul de puține titluri abordând subiectul destul de delicat al traficului de droguri (și nu numai), atât de popular în filmele de la Hollywood. Din păcate, firul evenimentelor din Call of Juarez: The Cartel este foarte inconsistent, în încercare de a include cât mai multe stereotipuri ale genului de filme mai sus amintit, Techland realizând o veritabilă „varză”, din care cu greu mai înțelegi care este scopul celor trei eroi, cine sunt suspecții sau din ce cauze trebuie luate anumite hotărâri.
Această lipsă de direcție clară are însă și unele consecințe pozitive: campania jocului este destul de consistentă și variată, cu misiuni ale căror decoruri variază de la pădurile din Parcul National Sequoia, la cartierele mărginașe ale LA-ului și până la fortul din Mexic, întâlnit și în primele două jocuri Call of Juarez. Povestea poate fi abordată alături de oricare dintre cele trei personaje principale, fiecare având, conform producătorilor, propriul stil de luptă și propriile motivații ascunse. Totuși, la o analiză mai atentă, în proporție de 99%, cele trei abordări sunt identice, în doar câteva momente acțiunea diferind în funcție de personajul ales.
Astfel, odată terminată campania cu unul din cei trei, cu greu mai poți fi convins să o reiei alături de ceilalți doi. O idee interesantă ar fi fost divizarea întregii povești în trei părți complet diferite (și cu scopuri mult mai bine determinate), fiecare abordată alături de câte unul dintre personaje. Fiecare misiunie a campaniei este precedată de un scurt moment de respiro, în care îți poți alege arsenalul (două modele de pistol și o armă grea, deblocabile pe parcursul jocului), poți iniția sau te poți alătura unei sesiuni online cooperative. Astfel, până la trei jucători pot experimenta concomintent schimburile de focuri parcă interminabile din Call of Juarez: The Cartel.
Misiunile opționale din Bound in Blood au fost înlocuite de așa-zisa Secret Angeda – obiective secundare pe care jucătorul poate alege să le îndeplinească (sau nu) pentru experiență suplimentară. Acestea sunt însă penibile: jucătorii sunt puși să sustragă tot felul de telefoane mobile sau portofele, ca ultimii găinari, fără a fi văzuți de coechipieri. Sunt sigur că furtul de portofele este ultima grijă a unui polițist corupt care are în mașină întregul „fond de pensii” al unui traficant de droguri mexican.
Dacă în Call of Juarez: Bound in Blood puteau fi călăriți cai, locul acestora a fost luat în Call of Juarez: The Cartel de tot felul de vehicule. De cele mai multe ori însă, secvențele care implică urmăririle de vehicule sunt haotice și neclare, mai ales din cauza controlului deloc insiprat al acestor mașini, realizat din perspectivă first person. În aceste momente, m-am simțit mai degrabă într-o copie nereușită de Grand Theft Auto decât în succesorul unora dintre cele mai reușite western-uri virtuale din toate timpurile.
O altă aditie de gameplay este avansarea către cuiburile de mitraliere ale inamicilor, prin intermediul focului de acoperire al coechipierilor. Din păcate, lucrurile nu stau nici aici prea grozav, pentru a putea avansa jucătorul fiind nevoit să se deplaseze între anumite poziții predefinite de către producători, libertatea de mișcare sau alegere fiind aproape inexistentă. De altfel, întregul joc are o problemă în ceea ce privește libertatea de mișcare a jucătorului, nivelurile din The Cartel fiind foarte liniare, în ciuda aparentei lor vastități. Pur și simplu dacă te abați de la calea predefinită, ești întâmpinat cu un mesaj prin intermediul căruia ești anunțat că nu ai urmat firul misiunii și trebuie să reîncarci ultimul checkpoint. Preferam pereții invizibili din Call of Duty.
Acesta nu este însă singurul defect de-a dreptul enervant al jocului. Call of Juarez: The Cartel este împânzit de tot felul de buguri dubioase, care pornesc de la refuzul jocului de a porni atunci când pe consolă se realizează un download în fundal, neconcordanțe între schema de control aleasă și butoanele pe care jocul le folosește de fapt sau matchmaking-ul de-a dreptul defectuos.
Pe parcusul testării, nu am reușit să ne conectăm la nici măcar o sesiune de multiplayer pe PlayStation Network, prin intermediul sistemului de matchmaking din joc. Ori nu prea multă lume joaca Call of Juarez: The Cartel în acest moment, ori sistemul online dezvoltat de Techland este la pământ. Chiar și atunci când am reușit sa conving mai mulți prieteni să jucăm multiplayer în privat, oferta de doar patru hărți și două moduri de joc s-a dovedit a fi extrem de sărăcăcioasă.
Dacă ar fi să căutăm totuși în străfundul sacului și după lucruri bune legate de Call of Juarez: The Cartel, probabil că am putea trece prezentarea grafică la plusuri. Motorizat de a cincea generație a motorului grafic Chrome Engine, The Cartel arată destul de bine, mai ales atunci când vine vorba de reproducerea scenelor exterioare de dimensiuni apreciabile. Totuși, impresia bună este ștearsă cu buretele atunci când vezi de aproape personajele butucănoase și lipsync-ul de-a dreptul oribil. Nici vocile nu ajută, acestea fiind, în cele mai multe cazuri, nepotrivite pentru personajele în cauza și interpretate cu o doză exagerată de entuziasm.
După cum spuneam, Call of Juarez: The Cartel este, chiar și în condițiile în care nu am considera trecerea de la western la shooter contemporan un minus de neiertat, un joc nefinisat, al cărui potențial a fost călcat în picioare de realizarea submediocră a celor de la Techland.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER