BioShock Infinite Review: gigantul lipsit de ambiție

BioShock Infinite este un joc special. Măcar prin prisma timpului cât s-a lăsat așteptat, a numeroaselor amânări, cea mai nouă creație a lui Ken Levine și a echipei de la Irrational Games poate fi considerată specială. Mai rar un asemenea proiect trece prin atât de multe faze preliminare și reușește totuși, la final, să impresioneze așa cum o face BioShock Infinite.

Astfel, personal, consider că un asemenea joc nu poate fi analizat la cald, fiind necesară o anumită perioadă de reflecție între finalizarea acestuia și până în momentul în care îți poți da cu adevărat cu părerea pe marginea lucrurile bune și defectelor unui titlu precum BioShock Infinite.

COLUMBIA, O CAPODOPERĂ‚ A GAMING-ULUI MODERN

După cum probabil știți deja, BioShock Infinite abandonează orașul scufundat Rapture și povestea din spatele acestuia, Levine și echipa sa preferând să se reorienteze către o altă astfel de metropolă imaginară. Este vorba despre Columbia, un oraș suspendat construit drept simbol a valorilor americane, pierdut însă în nori la începutul secolului al XX-lea.

Fără a intra prea mult în detalii despre istoria Columbiei (vă las să aflați singuri aceste amănunte din jocul propriu-zis), noul oraș gândit de Irrational Games este probabil cea mai spectaculoasă și impresionantă astfel de locație pe care am avut ocazia să o vizitez în jocurile ultimului deceniu. În niciun caz nu avem de-a face cu vreo revoluție tehnologică, BioShock Infinite folosind bătrânul motor grafic Unreal Engine 3; în schimb, viziunea artistică a lui Levine și a colegilor săi nu are egal în peisajul actual al jocurilor video.

Primii pași prin lăcașele de cult ale Columbiei, prin grădinile și străzile orașului au un impact deosebit de puternic, comparabil cu ce am putut trăi în secvența de început a altei legende a gaming-ului contemporan – primul titlu al seriei Half-Life. Pur și simplu prima oră din BioShock Infinite am petrecut-o plimbându-mă pe străzile și podurile orașului, intrând în vorbă cu mai toți locuitorii acestuia, explorând magazinele acestora, locurile de agrement și bucurându-mă ca un veritabil turist de prima vizită într-un oraș faimos.

Atmosfera creată în jurul întregului oraș zburător întregește foarte mult și firul epic al jocului, cele câteva personaje ce ies în evidență jucând roluri extrem de importante în economia narativă a lui BioShock Infinite. Nu vreau să insist în această direcție, povestea și concluzia unui asemenea joc fiind o experiență ce trebuie trăită și înțeleasă de fiecare jucător în felul său. Am să mă opresc totuși o clipă asupra unuia dintre personaje, Elizabeth, fata pe care eroul principal, în primă fază, trebuie să o recupereze din Columbia.

Elizabeth nu este un personaj jucabil, ea fiind controlată în majoritatea covârșitoare a jocului de către rutinele de inteligență artificiale puse la punct de Irrational Games. Cu toate acestea, în BioShock Infinite nu avem de-a face cu un „sidekick” stupid, al cărui comportament mai mult încurcă acțiunile jucătorului. Dimpotrivă, creația lui Levine este excepția de la regulă: Elizabeth este o prezență destul de discretă în ceea ce privește gameplay-ul (vom reveni la acest subiect un pic mai târziu), însă iese în evidență atunci când vorbim de latura sa emoțională.

Reacțiile acesteia la mai tot ce se întâmplă în jurul său sunt cât se poate de naturale, iar modul în care este construit și evoluează personajul de-a lungul jocului este capabil să stârnească sentimente puternice. În contrast cu noua Lara Croft, a cărei evoluție pe parcursul celui mai recent Tomb Raider lasă de dorit, firea lui Elizabeth avansează logic, în concordanță cu situațiile la care personajul ia parte, de la un copil inteligent, curios, dar și foarte naiv până la femeia puternică, care știe ce vrea de la viață de la sfârșitul aventurii.

De altfel, combinația dintre personajul lui Elizabeth, extrem de plăcut și bine conturat, și atmosfera superbă a orașului Columbia poate fi considerată esența noului BioShock Infinite, restul elementelor nefiind atât de bine creionate. Din păcate, unul dintre acestea este…

GAMEPLAY-UL – DE LA MĂ‚REȚIE LA UN SIMPLU SHOOTER

Având în vedere primirea impresionantă cu care am fost întâmpinat în Columbia, m-aș fi așteptat ca BioShock Infinite să susțină un astfel de mediu de joc cu un gameplay pe măsură. Totuși, sub superbele veșminte brodate cu fire de aur, stă același banal „tricou”, nespălat de câteva zile. Cu alte cuvinte, în ciuda aparențelor, BioShock Infinite rămâne un simplu first person shooter, căruia i s-au aplicat câteva simplificări chiar și față de predecesorii săi.

Primele două titluri BioShock nu impuneau o limită de arme ce putea fi cărate de personajul principal, acesta fiind liber să stocheze tot arsenalul dorit și să apeleze la orice armă dorea, în funcție de situația în care se regăsea. Infinite a fost „modernizat” din acest punct de vedere, producătorii considerând că e mai potrivit ca eroul acestui joc să nu fie capabil de a căra mai mult de două arme (în stil Duke Nukem Forever). De asemenea, a fost introdus și conceptul de scut regenerabil, fără posibilitatea de a mai căra pachete suplimentare de viață sau mană (numită salts aici).

Sincer, as fi preferat să mă bucur de atmofera din Columbia fără a sta să gestionez atent muniția celor două arme din inventar (nu mai există mai multe tipuri de muniție pentru aceeași armă) și să analizez eficiența acestora împotriva inamicilor din joc. Poate ar fi fost mai potrivit să-mi fie lăsat tot arsenalul la dispoziție, mai ales în condițiile în care BioShock Infinite nu pune totuși mare preț pe realism.

În schimb, vigorile (înlocuitoarele plasmidelor) pot fi folosite acum concomitent cu armele, combinațiile dintre acestea fiind chiar încurajate. Este lăudabil faptul că echipa de la Irrational Games a fost capabilă să creeze noi astfel de abilități, diferite de cele din primele BioShock-uri, fiecare dovedindu-se utilă în anumite momente din joc.

Deși multe dintre elementele lui BioShock Infinite sunt mult prea conservatoare (armele, inamicii, „arenele” în care se duc luptele grele), există și anumite doze de originalitate, nu suficiente însă pentru a scoate jocul din „tabloul” simplului shooter. Este vorba despre „tears”, anumite obiecte de decor (baricade, cutii de muniții, turete etc.) ce pot fi materializate din alte dimensiuni cu ajutorul lui Elizabeth și sky-line-urile din Columbia.

Acestea din urmă sunt un fel de șine care fac legătura între unele locații ale metropolei suspendate, pe care jucătorul le poate naviga chiar și în timpul luptelor, arhitectura orientată pe verticală fiind scoasă și mai mult în evidență. Cât despre aportul lui Elizabeth în luptă, pe lângă tear-uri, eroina este în permanență căutare de provizii pentru personajul interpretat de jucător: când rămâi fără muniție aceasta îți va arunca o armă, când stai rău cu viața îți va oferi o trusă de prim ajutor etc.

Totuși, după cum spuneam, mi-ar fi plăcut ca echipa producătoare să-și asume unele riscuri și în privința mecanicilor de gameplay din BioShock Infinite. Pur și simplu am rămas cu impresia că atmosfera extraordinară a orașului Columbia permitea realizarea unui hibrid RPG/shooter (în stilul Deus Ex: Human Revolution sau Dishonored), care ar fi putut scoate și mai mult în evidență istoria și locuitorii unui asemenea oraș. În schimb, cei de la Irrational Games au decis să se rezume la un shooter, deloc slab, însă relativ dezamăgitor în comparație cu ce posibilități de exprimare ar fi permis o abordare ceva mai complexă.

Ca paranteză, ar trebui scoase în evidență problemele de senzitivitate a mouse-ului si/sau controller-ului pe care le-am întâlnit în vesiunea de PC a lui BioShock Infinite. Chiar dacă am recurs la dezactivarea opțiunii de accelerare a mișcărilor mouse-ului, reducând foarte mult senzitivitatea, nu am reușit să găsesc o setare care să-mi permită să joc BioShock Infinite comod, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea shooterelor apărute în ultima vreme.

Astfel, am fost nevoit să recurg la controller-ul de Xbox 360 pentru a mă putea bucura de aventura din Columbia, nici aici lucrurile nefiind însă bine puse la punct (mișcarea este fie prea sensibilă, fie prea greoaie, în funcție de senzitivitatea aleasă).

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

În fond, alegerea dintre un shooter clasic și ceea ce mi-am imaginat eu că s-ar fi putut face cu BioShock Infinite este doar o chestiune de gust. Așa cum autorului acestui articol i-ar fi plăcut un joc ceva mai complex, probabil că altora nu le-ar fi surâs această variantă, categoria de public nominalizată (foarte numeroasă, de altfel) fiind mulțumită cu un shooter mai mult sau mai puțin convențional.

Totuși, nu pot să-mi șterg din gând impresia că un BioShock Infinite care ar fi combinat povestea și atmofera jocului actual cu niște idei de gameplay mai bine dezvoltate n-ar fi avut concurent la titlul de Jocul anului 2013. Ce am primit însă, deși foarte bine realizat din multe puncte de vedere, va fi probabil ușor depășit de un viitor joc de calitate, care-și va asuma și niște riscuri creative suplimentare.