Assassin”s Creed Unity Review: libertate, egalitate, naivitate

În ciuda faptului că Assassin”s Creed IV: Black Flag nu avut cine știe ce aport narativ în cadrul seriei, aventura piraterească a fost destul de apreciată, mai ales grație gameplay-ului variat, bazat în principal pe luptele navale. Și totuși, ce te faci cu oamenii precum autorul acestui articol, fani ai experienței clasice Assassin”s Creed, care încă suspină după vremurile de aur reprezentate de Assassin”s Creed II sau Assassin”s Creed: Brotherhood?

Simplu, încropești o campanie de marketing bazată pe ideea „primului Assassin”s Creed conceput în exclusivitate pentru noua generație de console”, copiezi cât mai mult din jocurile de succes ale seriei, adaugi elemente „la modă” (microtranzacții, mod cooperativ) și grăbești totul cât mai mult, în așa fel încât de sărbători fanii să poată juca rezultatul – Assassin”s Creed: Unity.

Au curs deja tone de cerneală virtuală pe marginea condiției deplorabile în care a fost lansat Assassin”s Creed: Unity, așa că nu vom insista din nou asupra unor elemente pe care ați avut ocazia să le vedeți scoase în evidență de nenumărate publicații de profil. În schimb, am hotărât să ne concentrăm în două direcții: lucrurile pe care Assassin”s Creed: Unity le face bine și, în antiteză, locurile în care jocul celor de la Ubisoft scârțâie mult mai mult decât ar fi fost cazul.

CE NE-A PLĂ‚CUT

După cum am menționat chiar la început, personal aplaud revenirea lui Unity la originile seriei, cu un oraș „clasic” oferit spre explorare și fără balastul bătăliilor navale din jocurile precedente ale seriei. Și ce oraș: este vorba de Parisul sfârșitului de secol al XVIII-lea, aflat în plină revoluție. Echipa care s-a ocupat de reproducerea orașului a realizat o treabă excelentă: toate clădirile reprezentative ale orașului de la acea vreme sunt reproduse în detaliu, la o scară cât mai apropiată de realitate.

Catedrala Notre Dame, spre exemplu, este la fel de impresionantă în joc precum este și în realitate. Din acest punct de vedere, grafica din Assassin”s Creed: Unity arată excelent: arhitectura impresionantă a Parisului, cuplată cu iluminarea foarte realistă, creează iluzia unui joc cu adevărat next gen.

Mai mult, lăsând la o parte arhitectura propriu-zisă, și activitățile și misiunile secundare din oraș sunt parcă mai interesante și mai bine gândite decât în precedentele titluri. Pe lângă povestea propriu-zisă, există enigmele lui Nastradamus, există crime ce trebuie rezolvate, tot felul de obiecte colecționabile, misiuni secundare menite să upgradeze „centrul de operațiuni” al asasinilor și multe alte astfel de activități facultative.

Odată cu creșterea în complexitate a orașului, probabil că producătorii au considerat necesară și îmbunătățirea modului în care personajul controlat interacționează cu mediul înconjurător. Sistemul de parkour caracteristic seriei a primit o modificare importantă: personajul poate escalada clădirile cu agilitatea-i caracteristică, însă poate să și coboare acum la fel de rapid. Astfel, se poate ajunge mult mai rapid în anumite locații, acest gen de eficiență fiind vital pentru îndeplinirea cu succes a unor misiuni.

De asemenea, o problemă persistentă a seriei, sistemul economic inutil, primește un oarecare sens în Assassin”s Creed: Unity. Acum finanțele pot fi folosite pentru a upgrada personajul principal, existând posibilitatea de a cumpăra echipamente și arme din ce în ce mai puternice, absolut necesare pentru a progresa pe parcursul campaniei single player. Așadar, acum chiar ai o motivație puternică pentru a profita de sistemul economic din joc.

Și pentru că tot am vorbit de personalizarea eroului principal, acesta, spre deosebire de Connor Kenway, reușește să se facă plăcut, fiind vorba de un soi de copie a foarte simpatizatului Ezio Auditore. Soarta lui Arno Victor Dorian, deși oarecum diferită de cea a asasinului din Florența, îl poartă pe erou cam pe aceeași cărare a vieții, forțându-l să devină asasin pentru a corecta unele dintre greșelile trecutului.

Diferența majoră o face Elise, iubita lui Arno, aflată însă de cealaltă parte a baricadei, în tabăra Cavalerilor Templieri. Chimia dintre aceste două personaje împinge povestea mai departe, schimburile de replici (și nu numai) dintre Arno și Elise constituind probabil cele mai bune momente din Assassin”s Creed: Unity. De asemenea, secvențele cinematice în care cei doi își fac apariția împreună reprezintă probabil apogeul grafic din acest joc, reproducerea mișcărilor faciale și a podoabelor capilare ale acestor două personaje fiind extrem de reușită.

Nu în ultimul rând, în Assassin”s Creed: Unity se întoarce formatul „deschis” al misiunilor de asasinat: Arno este plasat în mijlocul unui mediu de joc ce oferă o libertate de mișcare sporită, în care singura regulă este necesitatea de a ucide un personaj negativ. Jucătorul este liber să exploreze, să găsească elemente ajutatoare și să abordeze misiunea de asasinat după cum crede de cuviință. Spre exemplu, prima astfel de misiune se desfășoară în Notre Dame, o construcție complexă, care oferă numeroase moduri de acces către ținta lui Arno.

CE NU NE-A PLĂ‚CUT

Din păcate, când vine vorba de Assassin”s Creed: Unity, această listă este mult mai stufoasă. Să începem cu problemele tehnice: ce jucăm în momentul de față cu greu poate fi numit un titlu AAA livrat într-o versiune finalizată și stabilă. Bug-urile sunt peste tot, pornind de la modul în care NPC-urile, prezente în cantități industriale, se mișcă prin mediul înconjurător, erorile ce-și fac apariția la tot pasul (Arno cade prin străzi, se blochează în clădiri etc.) sau script-urile ce nu se declanșează în cadrul misiunilor din campanie (care, în cel mai bun caz, implică o repornire a respectivei misiuni).

Poate că am fi trecut mai ușor cu vederea câteva dintre aceste probleme dacă Assassin”s Creed: Unity rula fluent, însă nu este cazul. Am avut în test versiunea pentru PlayStation 4 a jocului, care suferă de pe urma unor căderi de framerate inexplicabile, framerate-ul real neatingând aproape niciodată ținta de 30 FPS.

Mai mult, pe parcursul testării, am avut parte de momente în care Unity era pur și simplu de nejucat din cauza sacadărilor cumplite. Toate acestea sunt cuplate și cu rezoluția de doar 900p (1600×900), insuficientă pentru a conferi imaginii claritatea de care are nevoie. Astfel, avem parte de un joc care se mișcă prost, arată prost (din cauza rezoluției scăzute) și se joacă prost (din cauza bug-urilor).

În Unity, avem parte de mult mai multe interioare de clădiri decât în trecut, Ubisoft considerând oportună introducerea unui sistem de stealth mai dezvoltat pentru a acomoda misiunile în care Arno trebuie să se furișeze prin aceste clădiri. În teorie, bineînțeles că introducerea unui buton dedicat modului stealth, precum și adăugarea unui sistem de cover, ar trebui să fie lucruri pozitive.

Din păcate, controlul nu prea exact caracteristic seriei se propagă și asupra acestor noutăți, coverul eficient fiind mai degrabă o chestiune ce ține de noroc decât de iscusința a jucătorului: nu o dată ni s-a întâmplat ca Arno să fie descoperit (și misiunea să fie ratată) pentru că pur și simplu personajul refuza să se adăpostească în spatele peretelui pe care-l vizam.

Și, în momentele în care stealth-ul eșuează, singura opțiune viabilă rămâne lupta dreaptă. Assassin”s Creed: Unity a fost schimbat și la acest capitol: este folosit acum un sistem în care Arno trebuie să pareze manual loviturile și se poate confrunta cu mai mulți inamici simultan. Din păcate, framerate-ul mult sub standard și bug-urile legate de detectarea coliziunilor transformă aceste lupte în niște momente dezamăgitoare, în care priceperea jucătorului trece în plan secund, favorizând folosirea excesivă de medicamente (care refac health bar-ul lui Arno) și button mashing-ul (apăsarea obsesivă a butonului de atac).

Problemele de genul asta sunt urcate la un nou nivel în modul multiplayer cooperativ, unde luptele contra soldaților inamici sunt principalul obiectiv, misiunile fiind parcă gândite de niște oameni cu mult prea puțină imaginație. Un concept precum cel din spatele seriei Assassin”s Creed ar fi permis dezvoltarea unor misiuni cooperative mai complexe, mai interesante: în schimb, avem parte de aceleași scenarii de genul „du-te acolo și omoară toate forțele de rezistență, du-te dincolo și elimină spionii etc.” Păcat, dacă voiam lupte împotriva unor valuri parcă interminabile de inamici, jucam Destiny. Măcar acolo jocul funcționează corect, iar framerate-ul nu scade sub nivelul de îngheț al apei.

Alternativ, dacă misiunile vi se par prea dificile, puteți investi sync points (se câștigă în urma misiunilor duse la bun sfârșit) sau bani în skill-uri sau echipamente mai performante. Sau, dacă nu aveți suficient timp, puteți apela la bani reali pentru a achiziționa aceste upgrade-uri. Bine, și această opțiune nu funcționa cum trebuie în versiunea inițială a jocului; nu vă faceți griji însă, Ubisoft a dedicat primul patch corectării acestui neajuns, în condițiile în care jocul avea nevoie de rezolvarea unor problem mult mai arzătoare! Jenant.

Și „bucuriile” nu se opresc aici: Unity este plin de limitări „artificiale”: cufere pe care nu le poți deschide decât dacă rulezi aplicația-companion pentru tablete și telefoane mobile (Ubisoft, încetăm odată cu mizeriile astea inutile?) sau costume pentru Arno (cum ar fi cele ale lui Altair, Ezio etc.) ce nu pot fi deblocate decât dacă aderi la un programul online Initiates. Ce s-a întâmplat oare cu accesul nelimitat la conținutul aflat pe disc, pentru care un jucător a plătit deloc accesibila suma de 60-70€?

Poate că eram dispus să trec totuși peste toate aceste neajunsuri dacă Assassin”s Creed: Unity oferea o poveste interesantă și captivantă. Deloc surprinzător, nu este cazul: în afara relației dintre Arno și Elise, toata partea narativă din Unity pare fie reciclată, fie grabită. Secvențele din prezent, vitale pentru povestea din jocurile AC, lipsesc cu desăvârșire, iar firul epic din timpul Revoluției Franceze nu oferă nici măcar o mostră din ce a însemnat acest eveniment istoric. Arno pur și simplu ia la rând câteva personaje emblematice, precum Marchizul de Sade, Napoleon Bonaparte sau Maximilien de Robespierre, care dispar din peisaj la fel de repede precum au apărut.

Faceți-vă un bine și evitați Unity: acesta nu este Assassin”s Creed-ul next gen pe care-l așteptați, ci mai degrabă un soi de monstru al lui Frankenstein, greoi și abia funcțional. Și, nu, slabe șanse ca arătarea hidoasă să se transforme într-un prinț atrăgător printr-un patch miraculos: povestea din Unity va rămâne la fel de neinspirată indiferent de cât de bine sau prost ar rula jocul, iar design-ul misiunilor cooperative nu se va schimba peste noapte. Mai tragem un loz cu Assassin”s Creed: Rogue…