Assassin’s Creed Origins Review: faraon sau sclav?

Mai trebuie oare amintită popularitatea francizei Assassin’s Creed? Încă de la primul titlu, lansat acum un deceniu, putem spune că această serie a cucerit industria de gaming, ani la rând jocurile Assassin’s Creed înregistrând vânzări ce pot fi rivalizate doar de alți giganți precum Call of Duty sau Grand Theft Auto. În ultima vreme însă, în ciuda încercărilor celor de la Ubisoft (precum filmul cu Michael Fassbender, de care mai bine nu menționăm), seria se află pe un evident trend descendent, pornit de trista amintire lăsată de Assassin’s Creed: Unity.

În aceste condiții, este lesne de înțeles de ce publisher-ul a renunțat în 2016 la a mai lansa un joc Assassin’s Creed, oferind timp suplimentar celor de la Ubisoft Montreal pentru a realiza un titlu capabil să revitalizeze seria. Astfel a luat naștere Assassin’s Creed Origins, joc ce se dorește a fi un soi de reinventare a conceptului AC în ceea ce privește gameplay-ul, dar și o ocazie unică, narativ vorbind, de a afla de unde a pornit întreaga frăție a asasinilor. Din păcate, după cum se întâmplă de prea multe ori în această industrie deloc iertătoare, socoteala de acasă a studioului Ubisoft din Montreal nu s-a potrivit în întregime cu proverbialul calcul din târg.

De această dată, s-a optat pentru Egiptul Antic drept loc de desfășurare a acțiunii, o alegere cum nu se poate mai potrivită pentru o serie care și-a făcut un obicei din a reproduce fidel (în limitele posibile totuși într-un joc video) diverse perioade istorice. Așadar, în Assassin’s Creed Origins putem explora Egiptul în timpul războiului civil purtat între renumita regină Cleopatra și fratele acestuia, faraonul Ptolemeu al XIII-lea. În acest context, jucătorii vor intra în pielea lui Bayek, un medjay (un soi de șerif, protector, dar și reprezentant al autorității faraonului) din regiunea Siwa, care, împreună cu nevasta sa Aya, trece printr-un moment foarte dificil.

Această traumă, pe care vă las plăcerea să o descoperiți singuri, le schimbă complet viața celor doi, aruncându-i într-o perpetuă misiune de răzbunare, care va duce la apariția frăției asasinilor. Din păcate, pe parcursul majorității jocului, relația dintre cei doi nu reușește să fie deloc credibilă, Bayek și Aya necomportându-se precum un cuplu care a trecut printr-o experiență pe care nimeni nu și-ar dori să o trăiască. Dimpotrivă, relația lor pare superficială, mânată de decizii stupide și cu un deznodământ mult prea „neutru” pentru a genera emoții din partea jucătorilor.

Însă nu ne-am aventurat în Assassin’s Creed Origins pentru idila dintre cei doi protagoniști, ci mai degrabă, după cum o spune și numele jocului, pentru a afla cum a luat naștere frăția din care au făcut parte personaje precum Altaïr Ibn-La’Ahad, Desmond Miles, Edward Kenway și, bineînțeles, favoritul tuturor fanilor seriei: Ezio Auditore da Firenze. Ei bine, în ciuda subtitlului său, Assassin’s Creed Origins este foarte zgârcit când vine vorba de elementele vitale ce țin de frăția asasinilor: apariția acesteia, mai mult accidentală, alegerea simbolului său, de-a dreptul penibilă, și completa lipsă de interes arătată față de hidden blade, arma tradițională a asasinilor. Rămâi cu senzația că scurtele momente legate de originile și tradițiile frăției asasinilor au fost adăugate foarte târziu în cursul procesului de dezvoltare a jocului, nefiind plănuite inițial. Situația este într-o mică măsură salvată de introducerea, din nou, a secvențelor jucabile în prezent, alături de o nouă eroină. Din păcate, și în acest plan, povestea progresează mult prea puțin, adaptările făcute pentru a acomoda filmul Assassin’s Creed fiind forțate, determinarea celor de la Ubisoft de a integra firul narativ, viziunea și personajele îndoielnice din film fiind de-a dreptul îngrijorătoare pentru viitorul seriei.

A doua schimbare de paradigmă adusă de Assassin’s Creed Origins este integrarea destul de agresivă a unor mecanici caracteristice jocurilor RPG: în loc de misiuni avem acum quest-uri, sistemul de luptă a fost schimbat fundamental, dorindu-se a fi mai apropiat de ceea ce putem întâlni în seria Dark Souls, a fost introdus un sistem de loot, cu posibilitatea de a dobândi arme și scuturi mai puternice de la inamicii doborâți, ba chiar și interfața a fost schimbată pentru a semăna cât mai mult cu omoloaga sa din Destiny.

Să le luăm însă în ordine: în primul rând, Assassin’s Creed Origins este o aventură de proporții exagerate, nu doar în ceea ce privește dimensiunile mediului de joc propriu-zis, ci și din punctul de vedere al timpului necesar pentru a duce la bun sfârșit firul principal al poveștii. Mergând pe ideea de RPG, Ubisoft a luat decizia de a atașa un nivel recomandat fiecărui quest (principal sau secundar), forțând jucătorii să „grind”-uiască experiență dacă vor să abordeze respectivele misiuni cu șanse de reușită. Din fericire, activitățile secundare semi-inutile, de tipul culesului de pene de prin oraș, au dispărut, grosul experienței din Origins realizându-se prin rezolvarea de quest-uri secundare.

Din păcate, majoritatea acestora nu fac decât să se folosească de cele câteva tipuri de obiective generaliste ale jocului (mergi în punctul X, vorbește cu personajul Y, salvează-l pe prizonierul Z, investighează locația A, găsește obiectul B, returnează-l personajului C etc.) în diferite combinații, predictibilitatea acestora nefiind eliminată nici de mini-poveștile pe care încearcă să le relateze. Multe dintre ele sunt de o banalitate cumplită, cu câteva excepții ce-i drept, care mai degrabă sunt amuzante decât serioase. Ajungi astfel să-ți dorești să ai parte și de alte activități pe care să le îndeplinești, în afara acestor quest-uri secundare, pentru a dobândi experiența necesară în vederea continuării poveștii principale. Și, deși în cantități reduse față de vechile titluri ale seriei, acestea există (nu, nu ați scăpat de escaladarea turnurilor pentru a descoperi harta), însă conferă cantități infime de experiență, mai ales la nivelurile superioare.

Astfel, vrei sau nu vrei, pentru a progresa ești forțat să treci printr-o bună parte dintre quest-urile secundare pe care le are Origins de oferit, instalându-se astfel perioade întregi de plictiseală și repetitivitate. Într-un final, în cazul nostru, după finalizarea cu succes a ultimului quest principal din poveste, contorul in-game indica aproximativ 32 de ore de joc. Sincer, aș fi preferat și de trei ori mai puțin de atât, însă cu o poveste serioasă, care să nu trateze superficial momentele cruciale ele istoriei asasinilor, dar și cu quest-uri secundare care să aibă ceva de spus, nu doar să repete aceleași elemente, în diferite succesiuni.

Continuăm cu noul sistem de combat, implementat probabil pentru a scoate în evidență diferențele dintre diferitele tipuri de arme ce pot fi câștigate (sau cumpărate) sub formă de loot. În ultimele sale iterații, în ceea ce privește luptele, Assassin’s Creed migrase cu un oarecare succes spre formula brevetată de jocurile din seria Batman Arkham. Aceasta a fost abandonată în favoarea unui sistem asemănător cu cel din Dark Souls, cu două tipuri de atac (light și heavy), cu posibilitățile de a „face” lock-on pe un oponent sau de a bloca cu scutul (și eventual riposta la) atacurile inamicilor și cu o abilitate de a te eschiva, deosebit de importantă pentru a supraviețui confruntărilor cu inamicii mai solizi. Din păcate, sistemul e stângaci, coliziunile nu sunt înregistrate tot timpul corect, camera o ia razna și atunci când este folosit lock-on-ul și are darul de a schimba și schema de control implicită. Până la urmă, te obișnuiești și cu noul control și cu neajunsurile luptelor, însă rămâi cu senzația că se putea mult, mult mai bine de atât.

Cât despre loot-ul din joc și întregul ecosistem financiar creat în jurul acestuia, nu pot decât să spun că m-a lăsat rece. N-am simțit niciun moment nevoia de a cumpăra vreo altă armă, mulțumindu-mă cu cele primite de la inamicii doborâți sau drept recompensă pentru rezolvarea anumitor quest-uri. Din nou, puțin mi-a păsat că armele sunt normale, rare, unice sau legendare, cele câteva variațiuni de inamici generici dându-și obștescul sfârșit în aceleași moduri, indiferent de statutul armei pe care am purtat-o.

În aceeași categorie de semi-inutilitate se încadrează și abilitățile în care poți investi punctele câștigate la fiecare avansare în nivel. Am atribuit aceste puncte doar pentru a nu rămâne cu ele nefolosite, singura abilitate cu adevărat folositoare fiind cea care îți permite să pornești cu băruța de adrenalină pe jumătate plină (sau chiar complet plină, spre sfârșitul jocului), umplerea acesteia permițându-i lui Bayek să efectueze un atac special, diferit pentru fiecare tip de armă. De asemenea, poate ne explică cineva de ce e nevoie să investești bani în mounts suplimentare, neexistând nicio diferență palpabilă între diferitele tipuri de cai și cămile pe care le poți călări.

Din categoria mecanicilor de joc pentru care Ubisoft probabil a aplicat pentru brevete revine sistemul de crafting pe care l-ați mai întâlnit în mai toate jocurile companiei de la Far Cry 3 încoace. Pe scurt, poți îmbunătăți elemente precum armura lui Bayek, hidden blade-ul sau tolba sa de săgeți colecționând elemente precum piei de animale și apoi investindu-le în acest gen de upgrade-uri. Tot din episoadele anterioare a fost preluat și stealth-ul, cu aceleași furișări prin tufișuri și căpițe de fân, fluierat pentru a atrage atenția inamicilor sau posibilitatea de a folosi bombe cu fum sau săgeți otrăvite pentru a rezolva rapid o situație altfel dificilă.

Mini-map-ul obișnuit a fost înlocuit însă de posibilitatea de a explora împrejurimile cu ajutorul lui Senu, șoimul din dotarea lui Bayek, care poate marca inamicii sau obiectivele, chiar dacă nu îi vede direct. Da, nu glumim: Senu poate găsi și proverbialul ac din carul cu fân, chiar dacă acesta, să zicem, se află într-o peșteră, în care păsăroiul egiptean nici măcar nu are acces. Pur și simplu îl vede prin pereți… Sincer, preferam oricând doza de artificial indusă de un mini-map decât absurdul acestei situații. Dar, ce să-i faci, doar nu era ca abiltățile bufniței din Far Cry Primal să nu fie reciclate, măcar o dată. Și dacă tot vorbim de elemente împrumutate din alte jocuri Ubisoft, nu lipsesc nici bătăliile navale din Assassin’s Creed IV: Black Flag, mult mai rare ce-i drept și limitate doar la anumite momente-cheie ale poveștii.

Dacă la partea de gameplay am ajuns la concluzia că Assassin’s Creed Origins nu rupe gura târgului, punctul forte al noului joc Ubisoft stă în reproducerea mediului de joc, fascinantul Egipt antic. Avem parte de o lume vastă, cu orașe faimoase precum Alexandria, cu a sa arhitectură puternic influențată de comunitatea numeroasă de greci, sau cetatea de scaun Memphis, nefiind trecute cu vederea faimoasele piramide din Giza sau Valea Nilului. Impresionantă nu este doar reproducerea grafică a acestor borne ale culturii și civilizației egiptene, cât și includerea aspectului uman în ceea ce privește dezvoltarea economică a regiunii: oamenii își duc traiul și în sate sau diverse așezări cu scop practic, precum ferme sau mine, întregind astfel imaginea poate celei mai bine reprezentate ere din întreaga serie Assassin’s Creed. Abia aștept DLC-ul care promite să transforme întregul Egipt antic din Origins într-un veritabil muzeu, cu tururi ghidate și explicații despre monumentele și ritualurile acelor locuri și vremuri.

Evident, la acest capitol ajută foarte mult și reprezentarea grafică de calitate, orașele, oazele și templele din Assassin’s Creed Origins fiind reproduse fidel, la sentimentul de credibilitate contribuind și abordarea artistică a producătorilor, iluminarea, jocul de particule și texturile fiind în general de un nivel foarte ridicat. În privința laturii tehnice, jocul rulează decent pe o consolă PlayStation 4 Pro în mod pseudo-4K (mai apropiat de 1440p), fără scăderi de framerate deranjante, mai toate imaginile pe care le puteți admira în acest articol fiind realizate cu ajutorul Photo Mode-ului integrat în joc.

Într-o oarecare contradicție cu fidelitatea reproducerii grafice a Egiptului antic din Assassin’s Creed Origins se află vocile alese pentru personaje, făcându-și apariția o delimitare deranjantă a categoriilor sociale din joc în funcție de accentul folosit. Spre exemplu, Bayek și camarazii săi din Siwa vorbesc engleza ca indienii școliți la Moscova, în timp ce Cleopatra și alte personaje de viță nobilă etalează cel mai pur accent britanic. Mă întreb dacă Animus-ul folosit pentru a retrăi aceste amintiri a ajuns într-atât de avansat încât să facă astfel de discriminări… Pe de altă parte, muzica mi-a plăcut, în special tema principală pe care o puteți asculta în meniu.

Ajunși la final, nu putem concluziona decât că Assassin’s Creed Origins nu este un joc prost, puține titluri reușind să reproducă la un asemenea nivel o întreagă etapă a istoriei omenirii, însă nici nu reușește să redreseze seria așa cum și-a propus, elementele de gameplay proaspăt introduse fiind mai degrabă neinspirate sau slab implementate. Iar firul narativ al seriei merită mai mult decât justificările puerile pentru deciziile luate de niște „minți luminate” de la Hollywood.