România nu-și permite azi un schior de talie mondială, chiar dacă l-ar primi gratis

Material publicat în ediția tipărită săptămânală ProSport, distribuită în fiecare marți, împreună cu Ziarul Financiar.

• Un sportiv care și-ar dori să facă un sezon de la capăt la coadă în Cupa Mondială de schi alpin ar avea nevoie de cel puțin 150.000 de euro pe sezon. Edit Miklos, născută în România, dar reprezentantă a Ungariei la JO de la Soci, a plecat din țară când a simțit că nu mai poate progresa cu bugetul avut la dispoziție

Edit Miklos (25 ani) s-a clasat pe locul 7 în proba olimpică de coborâre, din cadrul întrecerilor de la schi alpin. Rezultatul este ieșit din comun, având în vedere că sportiva a început activitatea și a crescut pe pârtiile din România. Chiar excepțional dacă în ecuație este atașată și istoria participărilor noastre la Jocurile Olimpice. În cele 21 de ediții desfășurate până la Soci, niciun reprezentant nu a urcat mai sus de locul 20 la schi alpin. Rezultatele de top au fost înregistrate de Virgil Brenci, în proba de slalom a JO din 1972 de la Saporro (Japonia), și Mihaela Fera, la combinata alpină de la Lillehammer (1994).
Există însă și o parte proastă a rezultatului obținut de Edit Miklos, s-a contabilizat în dreptul Ungariei. Sportiva, născută la Miercurea Ciuc, a decis să reprezinte țara vecină din 2011. Iar de atunci participă constant în Cupa Mondială și chiar punctează. În sezonul actual, sportiva ocupă locul 33 în lume în ierarhia coborâtoarelor, cea mai bună performanță fiind consemnată în Franța, la Val”Isere – locul 12.

Federația de Schi și Biatlon primește 700.000 euro de la MTS

Cazul a stârnit controverse zilele trecute pe tema „evadării” sportivei în Ungaria. O idee din tot ce s-a vehiculat a atras însă atenția. Faptul că România, la bugetul pe care îl are federația de profil, nu-și permite în acest moment să țină un sportiv de talia lui Edit Miklos, nici dacă ar fi oferit gratis. Concret, pentru un schior care ajunge să participe constant la etapele de Cupă Mondială, bugetul se ridică la cel puțin 150.000 de euro. Adică peste 20% din suma pe care Federația Română de Schi și Biatlon o primește anual de la Ministerul Tineretului și Sportului (n.r. în jur de 700.000 de euro).

Condiție pentru un schior străin, să se pregătească numai afară

Ca și tenisul, schiul alpin este o disciplină scumpă, în condițiile în care atleții se află într-o permanentă mișcare în timpul unui sezon. Există însă o diferență majoră între cele două sporturi, care încarcă și mai mult nota de plată a unui schior. Ca să ajungă un sportiv de top, sportivii de la alpine sunt obligați să se pregătească numai afară, încă din vară. Este de fapt o regulă de bază. Cantonamentele încep în primă fază în Argentina și Chile, pe ghețari, apoi din toamnă în Europa, Austria fiind cea mai la îndemână destinație. „Cine vrea să ajungă sus trebuie să stea tot timpul în Austria, să fie lângă lumea bună a schiului, să se pregătească în condiții optime”, spune Ioan Nan, fost reprezentant al României la JO de la Vancouver. În România, unui schior i-ar fi imposibil să progreseze din mai multe motive. În primul rând, iarna vine în general destul de târziu, când sezonul este deja început. Apoi, pârtiile din țară nu au același grad de dificultate. Nu în ultimul rând, nu există nicio pârtie pe care sportivii să se antreneze în liniște, pe care să monteze fanioane, toate sunt la dispoziția turiștilor. Schiorii de performanță nu au prioritate nici măcar la transport pe cablu.

Un antrenor costă cel puțin 4.000 de euro pe lună

Cantonamentele efectuate în afara țării „consumă” doar o parte din bugetul unui sportiv. Asigurarea unui staff tehnic este un aspect la fel de important. „Un schior din topul mondial are permanent câte trei-patru antrenori în spate. Pe o coborâre, care însumează 2-3 kilometri, ai nevoie de absolut toți, care se plasează în diferite puncte ale cursei. Doar unul este principal, iar ceilalți – ajutoare. Probabil că unul dintre ei este și service-man. Stafful este completat cu un masor și un psiholog, cine își permite”, ne detaliază Ioan Nan. Antrenorii provin în general dintre foștii sportivi, fiecare are un CV în spate. Și nu sunt deloc ieftini. „Niciun antrenor nu ia mai puțin de 4.000-5.000 de euro la acest nivel. Iar contractele se încheie în general pe câte 2-4 ani, în care sportivul impune obiective”, susține și Florin Cristea, fost antrenor la lotul olimpic al României. De remarcat faptul că sezonul de iarnă începe în octombrie și se termină în martie, astfel că numai bugetul pentru echipa tehnică ajunge la cel puțin 50.000-60.000 de euro. Problemele dintre Edit Miklos și federația română de profil au pornit tocmai de la angajarea unui antrenor străin.

În Cupa Mondială s-a dus grija echipamentului

Prețurile la echipamentele sportive nu sunt nici ele de neglijat. Numai pentru un set complet, se pleacă de la câteva sute de euro și se ajunge până la aproximativ 3.000 de euro. Totuși, pentru un sportiv care ajunge în Cupa Mondială, materialul sportiv nu mai reprezintă chiar o bătaie de cap. La acest nivel, sponsorii au un rol important, îi echipează pe schiori din cap până în picioare. „În lumea civilizată nu există problema echipamentului, nu te mai preocupă câți bani ți-ar trebui ca să te «îmbraci». Managerii se ocupă de toate detaliile, sportivul are un singur lucru de făcut, să se pună pe schiuri și să meargă la muncă. Până la urmă, schiul alpin este job-ul lor”, afirmă Ioan Nan.

Puse cap la cap toate aceste cheltuieli, România nu pare capabilă să susțină un asemenea proiect. Nu are tradiție la nivel de rezultate, federația nu dispune fonduri suficiente în condițiile în care trebuie să asigure activitatea la cinci sporturi, iar oamenii de afaceri care investesc în domeniul hotelier sau în domeniul schiabil nu s-au arătat interesați să se promoveze și prin intermediul unui sportiv care să performeze în Cupa Mondială. Acestea fiind datele, „evadarea” schioarei Edit Miklos într-o altă țară este explicabilă.

8 perechi de schiuri au sportivii de mare performanță în „bagaj”, câte două perechi la fiecare probă.