Încă de când era în viață, despre Florin Halagian (Florian Halagian cum era trecut în acte) se putea spune că este o legendă a fotbalului românesc, fără teama de a demonetiza acest termen, așa cum o fac astăzi o mulțime de agresori ai tastaturii în mult prea permisivul spațiu al internetului. Acest statut i se datorează în exclusivitate prin cele realizate de el în cariera de antrenor.
Pentru prima oară a respirat aerul Bucureștiului, la început de martie, atunci când primăvara își face timidă loc printre hățișurile friguroase ale iernii. Anul, 1939, când încă era liniștea dinaintea furtunii. Locul copilăriei a fost o casă din Șoseaua Vergului, cu curte, pomi și grădină, stil vagon, având prăvălie la stradă. Aceasta deoarece, ca mai toți armenii, și Krikor Halagian, tatăl său, era tot negustor, având o mercerie. După trei ani la școala de cartier „Gheorghe Asachi”, avea să petreacă restul școlarizării la celebra Școală Armenească, căci sângele apă nu se face. Numai că puștiului armean era mai atras de zborul mingii, decât de foșnetul paginilor cărților. Așa că nu peste mult timp, la doar 11 ani, s-a prezentat la selecția care se făcea la Tânărul Dinamovist, un fel de „academie” a clubului din Șoseaua Ștefan cel Mare. Acolo a fost „recepționat” de un mare tehnician din acea perioadă, Petre Steinbach, primul promotor al unei școli de antrenori din România.
La început a fost atacant, însă cu timpul a fost retras mijlocaș. Faptul că a ajuns la Progresul CPCS, de fapt echipa națională de juniori care participa în Divizia B sub acest nume, demonstra că avea ceva calități. Cu toate acestea, cariera sa de fotbalist nu avea să dea în clocot. Piteștiul este locul unde a debutat în Divizia A ca jucător, dar mai important, cel în care avea să facă peste decenii istorie ca antrenor. Un fapt interesant, ca jucător a fost foarte disciplinat și liniștit, și nici prin cap nu le trecea celor care-l cunoșteau așa că va deveni pe banca suspinelor vulcanicul de mai târziu.
Având un dezvoltat simț de conservare, a intuit că nu va face mare lucru ca fotbalist, așa că s-a concentrat din mers pe pregătirea profesională, absolvind IEFS-ul.
La început, a activat ca asistent-suplinitior în cadrul Universității din București, ocupându-se fără prea mare tragere de inimă de fotbalul studențesc. Dar relațiile sale strânse cu Piteștiul aveau să-l reintroducă în circuitul fotbalului adevărat, devenind în 1970 antrenor la tineretul lui FC Argeș. Începuse sezonul 1971-72, Argeșul cu celebrul Titus Ozon la comandă nu se regăsea. Și așa cum se întâmplase și cu alți tehnicieni veniți înainte în Trivale, a intrat în conflict cu vedeta echipei, Dobrin. Cum de obicei în asemenea situații pleacă antrenorul, aceeași soartă a avut-o și „Năsosul”. Trecuseră doar 7 etape. Se știe, când destinul trebuie să se împlinească, nimic nu poate sta în cale. Astfel, acea situație de criză avea să se transforme într-o carte câștigătoare, toate părțile implicate dând dovadă de mult curaj; conducerea clubului că lăsa echipa pe mâna unui tânăr de 32 de ani fără niciun fel de experiență, iar impricinatul Halagian că s-a înhămat la o asemenea responsabilitate, unde tehnicieni cu mare experiență precum amintitul Ozon, dar și Teașcă eșuaseră. În momentul preluării, echipa se afla pe locul 13 (din 16 echipe), având linia de clasament 7. 3. 0. 4. 9-14. 6.
Cam ce cotă avea atunci această echipă ca să ia titlul? Și totuși miracolul s-a produs. În meciul de debut cu Halagian pe bancă, FC Argeș a surclasat la Pitești pe Petrolul cu 5-0, parcă prevăzându-se că urma cel mai măreț sezon din istoria clubului. 23. 16. 3. 4. 42-21. 35, aceasta avea să fie linia realizată cu Halagian, prin care gruparea piteșteană devenea în premieră campioană, chiar cu o etapă înainte de final, într-un sezon în care pentru prima oară bucureștenele au lipsit de pe podium (UTA și Universitatea Cluj au ocupat locurile 2 și 3). Astfel devenea al 4-la antrenor din fotbalul românesc, care câștiga titlul la debut, după Francisc Dvorzsák cu Flamura Roșie UTA în 1950, Gheorghe Popescu cu CCA în 1951 și Ștefan Onisie cu aceeași CCA în 1960/61. De asemenea, la 23 de ani, era al doilea cel mai tânăr antrenor câștigător de titlu, după amintitul Gheorghe Popescu care o făcuse cu CCA la 22.
Cu el antrenor, FC Argeș devenise o echipă solidă, temută, aflată de multe ori în preajma podiumului, cu jucători căutați de loturile naționale. El intuise că la Pitești exista atât potențial material, dar și uman. După ce în 1977/78, ocupase locul 2, pierzând campionatul cu Steaua la golaveraj și la relații sus-puse, în sezonul următor a dus un nou duel pentru titlu, de această dată cu cealaltă echipă a uniformelor, Dinamo. Povestea acestui titlu este mult mai bine cunoscută microbiștilor, deoarece a avut un final cu mult suspans, sorții făcând ca cele două pretendente la titlu să se întâlnească în ultima etapă, într-o veritabilă finală a campionatului. Fiecare avea șansa sa, Dinamo propriul teren, FC Argeș faptul că-i era suficient și un egal pentru a cuceri titlul. Scorul a alternat, de la 1-0 pentru Dinamo în minutul 6, la 1-3 în minutul 69 și 3-3 în minutul 90. La acest scor, a rămas celebră acea scurtă discuție dintre Dobrin, de la care porniseră toate golurile argeșene, și arbitrul Ottó Andercó (și el plecat dintre noi în acest an), când i-a spus acestuia să oprească jocul că altfel îi va mai da un gol lui Dinamo. Și s-a ținut de cuvânt, reușind o execuție de mare efect care l-a îngenunchiat pentru ultima oară pe nefericitul portar Anuței, ca și pe generalii MAI de la oficială. Așadar, Halagian a știut să conlucreze foarte bine cu Dobrin și să facă performanță împreună. Se mai și luau de gât, dar imediat se pupau. Cert e că „Armeanu”” i-a lăsat „Gâscanului” multă libertate în joc, dar a știut să-l canalizeze pe tactici de joc care de cele mai multe ori erau agreate de ambii și i-a recunoscut statutul de lider al vestiarului.
Afirmam că avea un deosebit simț de conservare. Așa a ajuns să lucreze la echipe susținute de oameni ai vremii sus-puși, precum FC Olt Scornicești și Victoria București. Dar n-a ocolit nici marile puteri, Steaua și Dinamo. Legat de Steaua se știe, a existat și o polemică față de meritele sale în câștigarea acelor trofee de anvergură pentru roș-albaștri de la mijocul anilor 80. Un lucru este cert, el a reușit să-i determine pe generalii armatei să bage mai adânc mâinile în buzunar ca să aducă jucători mai valoroși. De asemenea el a avut curajul să facă acel schimb de generații, făcând „treaba murdară” de a îndepărta niște jucători de anvergură care avuseseră multe realizări la clubul militar, dar care se apropiau de apusul carierei. Așa că se poate afirma că a avut și el merite la acele succese și asta nu pentru că de morți se spune numai de bine.
Ultimul său titlu, spre deosebire de celelalte, a fost obținut într-o societate românească în care secera și ciocanul fuseseră detronate, dar în loc venise haosul. Dinamo încerca să-și schimbe imaginea din club al Securității într-unul modern, motiv pentru care printre altele a adus ca director tehnic un fost internațional olandez, Rinus Israel. Acest lucru însă l-a ambiționat pe Halagian, care a câștigat la pas ediția 1991-92, zămislind o echipă cu produse tocmai bune pentru export, precum Dorinel Munteanu, Selymes, Mihali, Cheregi, Gerstenmájer, Kádár printre alții, care aveau să fie vânduți ulterior spre umplerea altor buzunare decât cele ale clubului.
Chiar dacă n-a mai câștigat trofee, a rămas un antrenor important care a mai avut realizări, cea mai însemnată fiind transformarea lui FC Național într-o echipă de frunte, candidată la trofee, având cele mai bune clasări din istorie cu fostul Progresul. A rămas totodată în memorie și cu niște „ziceri” prin care își prezenta o parte din filosofia despre meseria sa, precum „focul la ei” sau „eu nu plec niciodată, aștept să fiu dat afară”.
Relația sa cu presa s-a asemănat cu cea pe care a avut-o cu Dobrin. Era agasat adesea de ea, dar era conștient că are și beneficii de pe urma ei. Așa că știa să mențină un echilibru, să se certe cu ea, dar să se și împace imediat. Și pe acest segment a avut o vorbă: „Nu contează că e de bine sau de rău, important este doar să se scrie despre tine”.
La final, țin să mai subliniez că Florin Halagian ar trebui să rămână un exemplu pentru antrenorii de astăzi și din punctul de vedere al coloanei vertebrale. Mi-au plăcut mult cuvintele scrise de un confrate în acest sens, după dispariția „Armeanului”: „Chiar dacă pe vremea sa telefonia mobilă nu atinsese încă acuratețea tehnologică de astăzi, probabil că Armeanu ar fi jucat în picioare orice dispozitiv prin care cineva i-ar fi sugerat ceva. Și nu doar dispozitivul, ci și pe cel care i-ar fi întins acel telefon cu indicații de la pupitrul de comandă”. Dumnezeu să-l odihnească!
CV Florian HALAGIAN Născut: 07.03.1939 (București) / Decedat: 12.08.2019 (București)
Jucător Post: mijlocaș central sau inter Debut în Div.A: 20.08.1961, Dinamo Pitești – Dinamo București 3-4 (1 gol) A început fotbalul la Dinamo București unde a făcut toți pașii elementari (1950-1957) 1957-58 Progresul CPCS București (Div.B) 1958-59 Pompierul București (Div.B) 1959-60 Dinamo Pitești (Div.B) 1960-61 Dinamo Pitești (Div.B) 1961-62 Dinamo Pitești 23/5 1962-63 Dinamo Pitești (Div.B) 1962-63 Dinamo București 0/0 1963-64 Dinamo București 0/0 1963-64 Petrolul Ploiești 7/1 1964-65 Minerul Baia Mare 22/2 1965-66 Dinamo Pitești 1/0 1965-66 Știința București (Div.B) 1966-67 Politehnica București (Div.B) 1967-68 Politehnica București (Div.B) 1968-69 Politehnica București (Div.B) 1968-69 Vagonul Arad 5/0 Total Divizia A: 58 jocuri, 8 goluri
Antrenor Debut: 24.10.1971, FC Argeș – Petrolul 5-0 1971-72: FC Argeș (camp.) 23. 16. 3. 4. 42-21 (et. 8-30) 1972-73: FC Argeș 30. 14. 7. 9. 44-28 1974-75: FC Argeș 34. 15. 4. 15. 51-43 1975-76: FC Argeș 34. 12. 8. 14. 36-47 1976-77: FC Argeș 34. 12. 9. 13. 40-47 1977-78: FC Argeș 34. 18. 5. 11. 60-49 1978-79: FC Argeș (camp.) 34. 20. 5. 9. 54-29 1979-80: FC Argeș 34. 16. 7. 11. 51-38 1980-81: FC Argeș 34. 19. 4. 11. 63-39 1981-82: FC Olt 34. 17. 5. 12. 48-41 1982-83: FC Olt 34. 14. 5. 15. 47-36 1983-84: FC Olt 34. 11. 11. 12. 38-27 1984-85: Steaua (camp.) 6. 5. 1. 0. 13-1 (et. 1-6) 1984-85: Univ.Craiova 17. 8. 2. 7. 29-19 (et. 18-34) 1985-86: FC Argeș 34. 14. 8. 12. 39-41 1986-87: FC Argeș 34. 12. 11. 11. 28-25 1987-88: FC Argeș 34. 11. 7. 16. 41-47 1988-89: Victoria București 34. 20. 5. 9. 81-60 1989-90: Victoria București 17. 8. 5. 4. 24-16 (et. 1-17) 1990-91: Dinamo 6. 4. 2. 0. 15-2 (et. 29-34) 1991-92: Dinamo (camp.) 34. 21. 13. 0. 76-23 1992-93: Dinamo 14. 8. 4. 2. 34-13 (et. 1-9 și 30-34) 1993-94: Dinamo 34. 16. 7. 11. 65-40 1994-95: FC Inter 34. 20. 5. 9. 61-35 1995-96: FC Național 27. 17. 5. 5. 54-27 (et. 8-34) 1996-97: FC Național 34. 21. 5. 8. 69-36 1997-98: FC Național 11. 8. 1. 2. 16-7 (et. 1-11) 1997-98: FCM Bacău 19. 11. 4. 4. 33-22 (et. 16-34) 1998-99: FCM Bacău 34. 18. 8. 8. 46-35 1999-00: FCM Bacău 2. 0. 1. 1. 1-1 (et. 1-2) 1999-00: FC Argeș 14. 9. 3. 2. 22-11 (et. 7-20) 1999-00: FC Brașov 10. 6. 0. 4. 18-12 (et. 21-30) 2000-01: Ceahlăul 9. 4. 3. 2. 15-14 (et. 7-15) 2001-02: FC Argeș 26. 11. 6. 9. 33-30 (et. 5-30) 2002-03: FC Argeș 8. 2. 2. 4. 8-13 (et. 1-8) 2009-10: Gloria Bistrița 9. 2. 6. 1. 9-9 (et. 9-17) 2010-11: Gloria Bistrița 4. 1. 2. 1. 3-3 (et. 25-28) Total: 898 meciuri, 441 victorii, 189 egaluri, 267 înfrângeri, 1407-987 golaveraj
Deține recordul absolut având cele mai multe meciuri ca tehnician în primul eșalon al României. A avut și funcția de antrenor federal, când s-a ocupat și de loturile naționale, fiind chiar și la naționala mare un meci în care a fost folosit lotul olimpic, în 1979 (contra Ciprului), la cel olimpic în 7 jocuri (în 1979 și 1987-1988) și la cel U21 în 10 jocuri (1987, 1990 și 1995). A condus echipe în cupele europene în 44 de meciuri, fiind pe locul 4 într-o asemenea ierarhie la nivel național. Antrenor emerit, a fost și lector la Școala Națională de Antrenori.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER