La 17 ani, Mario Cojocaru, un adolescent bursier de liceu, a bătut țara de unul singur, cu trenul, pentru a fi alături de Dinamo, în etapa intermediară, contra celor de la Hermannstadt. O poveste fără bariere despre pasiune și dragoste pentru culori. 647 de kilometri, dus- întors. Trei puncte, o poveste scrisă în goana trenului și spusă la peronul 2 din Gara de Nord.
„A fost nevoie de 7 ani pentru ca părinții mei să afirme și să își dea seama cât a contribuit Dinamo la educația mea. Și mă bucur că s-a întâmplat”.
Trenul „348” își târâie osatura de fier pe dealul Balota, garnitura coboară chinuitor de încet, prin pădure, dinspre Severin spre Craiova. În vagonul 5, lângă locomotivă, un tânăr de 17 ani își termină povestea scrisă pe telefon și o livrează către un reporter curios. Mario Cojocaru, elev de liceu într-un oraș din gingia Dunării, își poartă, prin macazul vieții de adolescent, dragostea pentru culori. Alb și roșu.
Osiile vagonului cântă, cu glasul oțelului plin, în partitura terasamentului.
„Elev la unul dintre cele mai prestigioase licee din Drobeta-Turnu Severin, în clasa a XI- a, profil mate-info. Colegiul Național Gheorghe Țițeica. Îmi place să citesc cărți de dezvoltare personală, despre stoicism, despre afaceri, filozofie. Fac parte din trupa de teatru a orașului ,,Cavalerii Râsului”, unde organizăm spectacole. Sunt Director al Departamentului de sport la Consiliul Școlar al Elevilor și Director al Departamentului pentru integrarea grupurilor vulnerabile și a celor etnice la Consiliul Județean al Elevilor”.
La ora 18:30, Dinamo, stația terminus a călătorului din vagonul 5, joacă pe teren propriu, cu Hermannstadt. Pe stadionul Arcul De Triumf, aproape de artera Gării de Nord din București.
Arde șoseaua, mii kilometri, se oprește timpul, cântă băieții…”.
Melodia galeriei curge, măcinată, prin gândul puștiului îmbibat în atâta pasiune. Echipa este pe locul 15 și luptă pentru a se salva de la retrogradare. Sunt vremuri grele dar, dar cum spune cântecul…
Când printre bucurii priveam toți câinii, știam că va veni și vremea când…”.
Ca suporter, Mario a avut parte de rare bucurii. Pentru el, ca tânăr dinamovist, suferința, bășcălia și lacrimile au flambat și mai fervent „dragostea pentru culori”. Niciodată compromisul!
Trenul prinde iuțeală spre Craiova.
„De ce? De ce Dinamo? Am început să le urmăresc meciurile. Era 2015 sau 2016 când Dinamo o bătea la Severin pe Pandurii Tg Jiu cu 3-2. Am rămas uimit de reacția ultrașilor. Pur și simplu m-am îndrăgostit. Am simțit ceva în inima mea. Am început să studiez peluza, reacția lor și am rămas uimit. Mi-am dorit să fiu sportiv. N-am reușit din cauza neimplicării mele la timpul potrivit. Totuși nu puteam renunța la ideea ca nu voi fi implicat direct în sport. Iar apoi mi-am amintit de ce am văzut la televizor, de ultrașii lui Dinamo. Am citit articole despre acest fenomen și am realizat că asta este pentru mine. Așa pot susține sportul! Mi-am dorit să susțin necondiționat sportivii! Dacă eu nu am reușit, ei să reușească! Iar susținerea directă vine la pachet cu prezența la meciuri. Și așa am pornit spre acest drum”.
„Din dragoste pentru culori”.
Știi, de ce, eu azi sunt fericit? Am văzut pe Dinamo, am văzut pe Dinamo. Și, pe loc, eu m-am îndrăgostit…”
Drum de fier. După Craiova, locomotiva își ambalează goarnele, semn că prinde viteză. Când crezi că drumul s-a așternut urmează un nou șirag de restricții. Mario a plecat din Severin la 10:45 și ar trebui să ajungă, conform orarului, în Gara de Nord, la 16:30.
Așa ceva este imposibil de crezut și, dacă există vreo speranță, ea trebuie investită, all-in, pe salvarea lui Dinamo de la retrogradare. „Câinii” au o șansă mai mare. CFR a pierdut, de foarte mult timp, partida. Mai ales pe magistrala care străbate burta țării, București – Craiova – Timișoara.
„Nebunia suporterilor dinamoviști și dorința de a susține sportivii m-au făcut să iubesc Dinamo. Simțeam acest sentiment la nebunie. Simțeam empatie, deoarece mai erau și alții care iubeau la fel de mult. Părinții mei lucrau cam toată ziua, simțeam nevoia să vorbesc cu cineva despre pasiunile mele. Bineînțeles, oamenii și grupurile de la Dinamo au fost soluția. Părinții m-au obligat să renunț la Dinamo și la fenomen după meciul Viitorul – Dinamo 5-0. Au fost speriați de scandalul din peluză și de faptul că am fi putut fi răniți. Eram în vacanță la mare și i-am rugat să mergem la meci. De abia prin 2021, doi ani mai târziu, am reușit să îi conving ca nu totul este atât de rău și să nu mai vadă doar partea de scandal”.
După Videle, parcursul se sugrumă, din nou, între nodurile triajelor, prin gări uitate în câmp. Timpul curge greu, întrerupt în frâne frecvente și goarne isterice, de la un peron la altul. Sunt lucrări de reabilitare. Apare și prima întârziere anunțată. 20 de minute. Și un oftat. „Dacă nu ajung?”. În gând, toarce încă de la plecare, un calcul sec. „Am timp, oare, să prind trenul la întoarcere?”. Meciul se termină după ora 20, la 21 am legătura, gara e aproape dar trebuie să-mi cumpăr ceva și de mâncare. Oare am timp? Oare, oare…”. Altfel urmează, „din dragoste pentru culori”, o noapte în vulgul gării. La 5 dimineața este următorul tren spre Severin. „Și ce o să spună mama, ea mereu e îngrijorată”.
„Dinamo, ani de zile, a fost subiect de ceartă la noi în casă. Certuri. Au crezut ca am înnebunit, eu am crezut invers, de fapt erau doar niște simpli părinți îngrijorați ce nu cunoșteau acest fenomen. Nu m-am mai integrat în grupurile de prieteni. Puțini erau cei care voiau să vorbească cu mine. Mă vedeau un obsedat. Făceau glume și râdeau de mine spunându-mi că Dinamo va fi soția mea, că doar atât pot. Am avut de ales. Să renunț la Dinamo pentru a avea mulți prieteni și pentru a mă înțelege cu părinții mei sau să nu fac compromisuri pentru nimeni și să încerc să le explic părinților situația. Bineînțeles am ales a doua variantă. Ca să fiu mai clar. Aceasta situație a persistat ani de zile. Din 2016 până în 2021-2022. Țipam că vreau la meci. Spuneam că eu plec singur cu trenul”.
Halta Chiajna, nodul de Chitila. Gata, zarva marelui oraș bate, deja, printre liniile triajului. La fel și adrenalina în coșul pieptului. E bine, mai sunt două ore. E timp destul. „Oare o să mă încadrez și la întoarcere…”.
Fără regrete, doar sentimente, fără rețineri, doar suntem tineri…”
Galeria cântă, neîncentat, în gând.
„Ce este așa de greu? Nu înțelegeam, de fapt, cât de greu era. Mama mă ruga să aștept să fac 17 ani și voi pleca singur. Nu o ascultam. Eu voiam la 13 ani să plec singur la București. Singurul lucru pe care îl regret este ca n-am avut răbdare. Ryan Holiday, unul dintre autorii mei preferați spunea că: ,,O cădere , fie că se produce brusc, fie că se produce prin eroziune lentă, întotdeauna este posibilă, dar adesea nu este necesară”. Puteam evita multe certuri dacă o ascultam pe mama. Pot spune ca am învățat să am răbdare. Dinamo m-a ajutat. Activitățile la care particip au început datorită lui Dinamo și a cărților citite. Părinții mei își mai dau ochii peste cap când le spun că educația mea a fost 50% dată de ei și 50% de Dinamo și suporteri. Dar așa este. La orice activitate sau acțiune de voluntariat scot în evidență că sunt dinamovist și că iubesc Dinamo. Voiam să le arăt cât de inteligent sunt. Să vadă că Dinamo nu are oameni incompetenți”.
Saboții se încruntă, miroase, ascuțit, a metal greu, ferodou încins. Gara de Nord. E ora 17 și timp destul mai e. „De ar fi și o victorie!”.
„În Severin, numele meu nu este Mario, peste 80% dintre persoane mă strigă Dinamo. Sunt fie Dinamo, fie nebunul de la Dinamo, fie câinele rău. Am făcut în așa fel încât să știe cât de mult iubesc Dinamo. Programul DDB, alocații investite. Bilete online cumpărate și puse la colecție. Cam toate alocațiile mele le-am donat la Dinamo. Mai aveam și o strategie ca să mai donez 10 lei. Spuneam acasă ca mi-am luat mâncare cu 10 lei, dar de fapt îi ascundeam. După trei zile veneam la mama: ,,Mami, ia și tu ăștia 10 lei și donează-i la Dinamo, că sunt de la colegul meu. I se făcu milă de Dinamo”. Colegii mei își cumpărau haine scumpe, adidași de 1500 de lei! Doamne! Iar eu făceam calculul câte tricouri cu Dinamo aș lua și câte bilete online aș cumpăra. Stăteam pe zoom cu oameni din toate grupările DDB, până noaptea! Târziu! Încercam să învăț. Am fost membru în programul DDB timp de trei ani, între 14 august 2020-14 august 2023. Motivul pentru care am renunțat? Aveam nevoie să investesc în educația mea. Așa că m-am oprit. Cărți, bani pentru meditații. Nu știu dacă este un motiv bun, dar mi-am dat seama că dacă vreau să fiu lângă Dinamo, trebuie să muncesc să ajung la facultate în București!”.
Și Bucureștiul înghite riverani și povești și oameni trecuți prin freamătul tranzitului în stresul cotidian al fiecărei intersecții. Podul care traversează buchetul de linii al Gării de Nord și leagă orașul e sufocat în bruiajul orei 18. Mașinile stau înșirate și merg cu viteza trenului pe dealul Balota. Din lunetă cade un soare copt. În inimă pâlpâie speranța. „Avem nevoie de trei puncte”.
„Stăteam într-o zi la masa cu tatăl meu, era încă 2023. ,,Tati, mă ce o fi și cu Dinamo ăsta? Uite cum am ales eu echipa asta și ce bine îmi merge. N-am să uit toată viața răspunsul tatălui meu. ,,Nu tu ai ales Dinamo, Dinamo te-a ales pe tine”. Câtă dreptate a avut !
A fost nevoie de 7 ani pentru ca părinții mei să afirme și să își dea seama cât a contribuit Dinamo la educația mea. Și mă bucur că s-a întâmplat…”.
Se vede cupola blândă a Cașinului, se simte furnicarul stadionului. Nerăbdarea fiecărui kilometru, balansul trenului și cântecele din gând în surdina joanteor.
Dinamooo… hai bate, adună punctele să fim primii, Dinamoooo joacă din adâncul inimii…”
Peluza înghite și glasul lui Mario. După 90 de minute, trei puncte și 267 kilometri urmează drumul de întoarcere. Alți 267 kilometri. Obosit și fericit.
Cei ce sunt dinamoviști… niciodată nu sunt triști…”.
Mario a ratat bucuria trăită de galerie alături de jucători. Trebuie să prindă trenul și, în iureșul peronului, să apuce să își cumpere și un mizilic care să-i țină de foame până la Severin. E răgușit, fericit și mândru. Dar cât de frustrantă ar fi o întârziere la întoarcere? Zorii l-ar antura pe drum. Nici nu contează! Pentru că, nu e așa… „mă bucur că s-a întâmplat”.
E 3 și 10. Străzile Bucureștiului sunt stropite de lampa felinarelor galbene. Mario, adolescentul care a tăiat țara pentru Dinamo pune capul pe pernă. În gând toarce, neîntrebat, versul cântecului din peluză.
Cine ne-ntreabă, ce-avem pe lume și cine suntem și cum trăim, noi îi răspundem. Ne-avem pe noi, și-avem Dinamo…”.
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER