„Nu știam cât avea să valoreze golul marcat lui Gălbenuș”. Răzvan Toma și povestea unui meci alert din Drumul Taberei, jucat în anii ’70

Comunismul a făcut multe rele țării mele, rele după care mai tragem și astăzi. Cu toate acestea, nu pot spune că nu am avut o copilărie fericită, în care nu am știut ce însemna grija zilei de mâine, ceea ce nu se mai poate spune despre mulți copii ai zilelor noastre. Este vorba de anii 70 și începutul anilor 80. Locuiam în Drumul Taberei, într-un bloc situat în apropierea restaurantului Drumețului, undeva între complexul Favorit și Stadionul Steaua. Mai precis pe Aleea Compozitorilor 13, Blocul meu, OD5, fiind unul lung, cu opt scări a câte nouă etaje fiecare.

Eu stăteam la a doua. Aceste construcții fuseseră clădite la începutul anilor 60, pe un câmp cu iarbă, unde până atunci veneau machedonii cu oile. Prin anii 70 a fost ridicat un alt grup de blocuri, așanumitele „Z”-uri, având câte 10 etaje și o singură scară. Chiar în spatele blocului, exista un loc viran, din pământ tare, de dimensiunile unui teren de handbal, pe care noi copiii îl transformasem evident în teren de fotbal, iar câteodată iarna, când era mai multă zăpadă și dădea îngheț, devenea patinoar natural.

Am regretat întotdeauna că nu i-am pus niște porți din metal, pentru a nu ne mai certa, la șuturile care luau înălțime, dacă a fost sau n-a fost gol. Acesta însă nu a fost un impediment în a încinge adevărate partide care aveau de toate. Acolo am simțit pe propria piele mai bine fiorii pe care îi transmite sportul-rege. Nu de puține ori adormeam cu gândul și speranța că în ziua următoare urma să fac un meci mare în acel spațiu. Ca să nu mai spun că dorința de a ajunge să joc măcar „una mică” alături de prieteni pe acel perimetru de pământ bătătorit a fost adesea un imbold important în a-mi termina lecțiile la timp, spre a nu avea vreo datorie față de părinți care mi-ar fi putut aduce o… suspendare pe termen nelimitat.

La un moment dat se formaseră două echipe între care apăruse o anume rivalitate. Cea din care făceam și eu parte era alcătuită din copii care locuiam în primele trei-patru scări ale lungului meu bloc. Cealaltă era alcătuită din cei care ședeau în acele „Z”-uri situate în zona de lângă scările noastre, dar și din niște „F”-uri care erau mai mici, de doar patru etaje. Mai mereu îi băteam și asta fără să ne strofocăm prea tare, cu toate că destui dintre ei jucau binișor.

Sătui de atâtea înfrângeri, într-o zi ne-au amenințat că pentru meciul următor, pe care îl fixasem de comun acord peste jumătate de săptămâna, se vor antrena zilnic, așa încât ne vor trage o mamă de bătaie prin care să răzbune toate eșecurile de până atunci. Și, într-adevăr, aveam să-i vedem zilele următoare că alergau în grup, făceau miuțe pentru a-și exersa pasele și driblingurile, șutau la porțile ad-hoc care erau acele cunoscute bătătoare pentru covoare din bare metalice cilindrice.

Ne-au pus puțin pe gânduri când i-am văzut atât de hotărâți, însă ne părea și bine pentru că urma să avem cu adevărat un meci mai strâns, mai interesant, căci cam începuserăm să ne plictisim de acele victorii facile.

Apropo de tras la poartă, omul lor dintre buturi era un băiețel mai negricios, care purta aproape întotdeauna pe cap o căciulă galbenă, motiv pentru care i se spunea „Gălbenuș”. În pofida unei staturi mici pe-atunci și a faptului că era un pic mai puști decât cei mai mulți dintre noi, nu ezita să plonjeze pe acel pământ tare și plin de țărână. A venit și ziua meciului. În momentul în care ne-am aflat la centru ca să tragem la sorți terenul, au început să se laude: „băi să vedeți ce o să vă batem de data asta, gata, am învățat să șutăm tare la poartă, să dăm pase lungi, suntem antrenați să alergăm etc. Iar Gălbenuș e imbatabil în poartă, i-am tras ieri din toate pozițiile și a apărat tot, cu toate că a luat o mulțime de mingi în față”.

„Hai că vedem acum” – le-am spus eu. În fine, meciul a început. Nu numai că se pregătiseră, dar aduseseră cu ei vecini, frați, surori, care să le facă galerie. Fiind la doi pași scările noastre, au venit și simpatizanți de-ai noștri.

Toată această împrejurare a dat o mai mare greutate meciului, creându-se o atmosferă de adevărat derby de cartier. Dacă atunci ar fi trecut pe-acolo vreun scouter, ar fi avut de unde alege. Într-adevăr, replica lor a fost mult mai bună. Meciul era foarte echilibrat, cu faze interesante la ambele porți, cu apărări atente, care respingeau tot. Iar „Gălbenuș” chiar era în formă bună, înlăturând cu succes toate pericolele de la poarta lui. La pauză era 0-0, pentru că am jucat cu limită de timp și schimbat terenul în partea a doua, aproape ca la carte. Nu-mi mai amintesc însă cât au ținut exact reprizele, oricum destul de mult. Eu jucam un fel de mijlocaș ofensiv, fiind cotat pintre cei buni din echipa mea.

Ceea ce aveam să confirm și în acel meci, căci puțin după jumătatea reprizei secunde, la un contraatac al nostru, am primit o pasă, am trecut în viteză de fundașul lor central care încercând să mă prindă s-a împiedicat și a căzut, așa că am rămas singur cu „Gălbenuș” față în față. Am reușit să-l driblez cu o fentă din cap, adică m-am uitat în dreapta lui, el s-a aruncat după privirea mea, iar eu m-am dus de fapt în stânga lui, rămânând astfel singur cu poarta goală în față, trimițând relaxat mingea cu latul în gol. Era 1-0 pentru noi, și toți cei din echipa mea au venit să mă îmbrățișeze, așa cum văzuseră la TV că făceau și fotbaliștii adevărați. Pe margine, suporterii noștri au început să țipe de bucurie. „Băi, ce i-a făcut lui Gălbenuș al vostru” s-au putut distinge niște cuvinte aruncate spre gruparea adversă. Golul ăsta i-a descumpănit pe adversarii noștri, care până la final au mai luat unul. A fost 2-0 pentru noi, dar le-am apreciat cu sportivitate creșterea valorică, cum și ei ne-au recunoscut superioritatea.

Cum afirmam mai înainte, jucam bine fotbal în copilărie și chiar la începutul adolescenței. Astfel am dat multe goluri ca puști, așa cum au făcut-o atâția alții, însă nu știu de ce acesta descris mai sus îmi rămăsese viu în memorie și până să aflu ulterior un fapt interesant legat de el.

Anii au trecut, îndatoririle către școală au crescut, ceea ce a însemnat că numărul vizitelor pe terenul cu pricina a scăzut treptat. Mai mult, după cutremurul din 1977 a făcut o nefastă vizită prin zonă primarul de-atunci al Bucureștiului, Ion Dincă, zis și „Te leagă”, căruia i s-a părut că „ăștia de-aici se lăfăie într-un spațiu mult prea mare” – după cum au relatat martori oculari că ar fi zis, ordonând ca în toate acele spații considerate de el „lăfăieli” să se construiască blocuri. Printre acestea s-a aflat și terenul nostru. Au fost puse acolo ca nuca în perete, aglomerând și stricând astfel o zonă frumoasă din Drumul Taberei și din București, adevărată oază cu multă verdeață, copaci și flori în jur. Nu vă pot descrie ce tristețe am avut când m-am întors din armată și am văzut acele oribilități de clădiri ridicate. Revenind la povestea mea, tot mai rar mă întâlneam cu cei care au făcut parte din echipele acelui meci, fie din cea a mea, fie din cea adversă.

Pe „Gălbenuș” îl vedeam din când în când, remarcând că în afara faptului că se înălțase, era mai mereu era îmbrăcat în echipament sportiv. Cu unul dintre băieții de la echipa adversă, Genu, am ajuns să fiu coleg de grupă la facultate. Și într-o zi, când m-a cuprins o melancolie blegoasă, m-am apucat să-i readuc aminte acel meci din copilărie, spunându-i la un moment dat: „băi și ce gol i-am dat lui Gălbenuș!” La care el mi-a răspuns: „Da, ai fost tare. N-ai văzut ce a ajuns azi Gălbenuș?”.

„Nu” i-am spus eu uimit, chiar neștiind cu ce se ocupa respectivul. „Cum nu știi, tocmai tu care ești tobă de fotbal?”. „Genule, să mor eu dacă știu. Nici nu-i cunosc numele, că tot timpul i-am spus Gălbenuș”.

„E portarul naționalei de juniori, care a debutat și la Dinamo, Prunea”. Am rămas blocat câteva secunde, de n-am mai spus nimic. Nu-mi venea să cred că puștiulică ăla cu căciuliță galbenă era chiar Prunea. Atunci i-am aflat pentru prima oară numele real, cu toate că bătusem mingea împreună atâția ani. În aceste condiții, e lesne de înțeles de ce acelui gol aveam să-i ridic un monument în conștiința mea. Peste ani, când m-am revăzut cu Florin Prunea pe la meciuri sau prin alte împrejurări, de multe ori el în calitate de fotbalist, eu de ziarist, glumeam adesea pe seama partidelor din frumoasa noastră copilărie, spunându-i că nu știu câți fotbaliști de valoare se pot lăuda că i-au dat asemenea gol.