Obrigado, Saddam

Aveam de ales între Cristiano Ronaldo și Deco pentru aceste rânduri. Dincolo de fentele lor, Portugalia avea nevoie de o echipă. Pare că o are abia acum și că acesta este darul pe care l-a făcut Luiz Felipe Scolari unui fotbal frumos, dar care trăia o permanentă și boemă copilărie.

Seamănă cu actorul Gene Hackman și este, la rândul său, un mare actor. I-a luat ceva până să convingă că poate purta povara de strateg al echipelor cu adevărat mari. Nu știu câți își amintesc că, înainte de deplina afirmare în Brazilia și de titlul mondial cucerit în 2002 cu selecționata carioca, Scolari vâna salarii de nabab în Orientul Mijlociu, trecând în diverse perioade din anii ‘90 pe la Al Shabab sau Al Quadisia Kuwait, în căutarea unei prosperități pe care nu o putea găsi în Brazilia.

Izgonit de tancuri
De Kuweit se leagă multe. În 1990, Scolari era selecționer al acestei țări. Numai că, tot în acel an, în august, țara a încetat să mai existe pentru o perioadă, pentru că irakienii lui Saddam se gândiseră s-o invadeze. Cum era de așteptat, Scolari, sub imperiul primejdiei, s-a întors în Brazilia. A prins un contract la Criciuma, dar gândul îi rămăsese peste Ocean. A încercat un nou foraj profitabil în 1991, la Al Ahli, și în 1992 din nou la Al Quadisia. Ceva nu mai era însă ca înainte. Saddam îi stricase iremediabil dominoul asiatic, astfel că decide să lase definitiv deșertul pentru Brazilia natală. Gremio îl aștepta cu pașaportul pentru celebritate. De aici încolo, cu buzunarele pline, Scolari a mers numai înainte. Se poate spune că îi datorează multe lui Saddam.

Lectură de campion
La turneul final al Mondialului din 2002, Luis Felipe Scolari a decis să motiveze vedetele din naționala Braziliei dându-le câte un exemplar din „Arta Războiului”, celebra culegere de principii și filosofii militare scrisă de Sun Tzu în anul 600 înainte de Hristos. Nu știu cât a contat acest lucru. Știu doar că Brazilia a obținut atunci cel din urmă titlu mondial din palmares.