Final

Camera aceea mobilă de luat vederi radiografiază starea de spirit a tricolorilor la imn. Mutu se uită într-un punct fix după revanșă, Contra e calm, Tamaș, Raț – stăpâni pe situație, Ghionea – încrezător, Codrea – agitat, Nicoliță și Cociș par copleșiți, Marius Niculae – nerăbdător, Lobonț – senin și Chivu – hotărât.

În meci intrăm timid, apăsați de miză. Relaxarea olandezilor e enervantă. Scapă baloane în aut cu o lejeritate care le trădează liniștea. Combină neglijent și ne permit intercepții nesperate. Din când în când se mai enervează Robben și pătrunde prin combinații în viteză, dar vrea să plaseze prea ca la antrenament pe lângă Lobonț al nostru și mingea ne ocolește poarta. Noi venim rar cu mingi periculoase în careul rezervei Stekelenburg. Rar și timorat. Raț își ia inima în dinți și picioarele la spinare și trimite în fața porții, dar Codrea ne  trimite speranțele și rugăciunile mult peste bară. Cociș alunecă prea mult, lui Bănel nu îi iese mai nimic.

Pauza doare mai tare ca ocazia lui Van Persie. Ultimele 45 de minute ne frig. Conștiința ne e amorțită și refuzăm să recunoaștem faptul că gândul calificării ne întunecă execuțiile și că fotbalul jucat de noi e modest și poticnit. Nu mai contează… Așteptăm de undeva o minune, dar simțim în moalele capului lovitura lui Huntelaar. S-a terminat! La cum am jucat timp de o oră, nu avem ce să inventăm în ultima jumătate de oră pentru a ne răsturna soarta. Ne dorim să fim turci măcar pentru o seară, dar nu am putut niciodată, de ce am face-o acum? Nici în fotbal nu am fost vreodată cuceritori, victoriile noastre venind în meciuri în care ne-am apărat eroic. Am murit onorabil într-o grupă din care nu am fi putut scăpa decât printr-un miracol care nu a venit. Implacabil, uciși cu zâmbetul pe buze de niște olandezi care au refuzat să se joace de-a sinuciderea într-o seară de iunie.