Cea mai tristă victorie. Și cu interesul echipei naționale cum rămâne? Vlad Măcicășan, după Muntenegru – România 0-1

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Victoriile naționalei pot fi extrem de paradoxale și driblează logica, așa cum Stanciu ar trebui să dribleze adversarii. Am ajuns în punctul în care și victoriile pot fi triste și dezamăgirea tinde să fie o stare de fapt pentru suporterul atât de ghinionist al tricourilor galbene. Am câștigat în Muntenegru, dar ce folos are un succes dacă nu te poți bucura de el? Fluierul final și câțiva pumni ridicați în aer din partea unor tricolori, care uimesc. Nici nu știi dacă să-i compătimești, pentru că nu sunt ancorați în realitate sau să-i apostrofezi, pentru că nu par interesați de ce s-a întâmplat cu adevărat. În seara în care am câștigat cu Muntenegru, în realitate am pierdut tot. Erau trei obiective când am pornit în această ciudată competiție și n-am realizat niciunul

1. Am pierdut primul loc

Prima mare înfrângere de după victoria cu Muntenegru este locul 1 în grupă. „Pentru mine obiectivul este să câștigăm grupa”, spunea Cosmin Contra după tragerea la sorți. Același Cosmin Contra, care imediat după meci lăuda atitudinea jucătorilor și certa negativismul presei. Suntem triști, nu negativiști, pentru că nu a fost îndeplinit primul obiectiv impus de dumneavoastră, domnul selecționer! Nu este nimic lăudabil în faptul că am rămas în lumea a trea a fotbalului. Nu este nimic lăudabil că am ciupit cu noroc 3 puncte de la Muntenegru, o națională care nu înseamnă nimic în fotbalul adevărat. Era lăudabil dacă ne câștigam grupa, dacă ne depășeam condiția, dacă am fi început să ne redresăm din picajul în care suntem.

2. Am pierdut urna a treia pentru preliminariile Euro

Cea mai tristă victorie putea fi puțin îndulcită, dacă România ar fi câștigat la scor și am fi ajuns măcar în urna a 3-a, când se vor stabili grupele de calificare la Euro 2020. Nici asta n-am făcut însă în Muntenegru. Ne-am mulțumit pe final cu o victorie care să vopsească gardul putrezit ce înconjoară naționala. O victorie care nu era însă bună de nimic. S-au făcut schimbări defensive, când noi trebuia să mai marcăm un gol și din nou logica este sfidată. Când mai trebuie să dai un gol ca să ajungi în urna 3 și să salvezi cumva seara ratată și introduci un mijlocaș defensiv în locul unui atacant (Băluță, în locul lui Keșeru, minutul 88) pare că îți urmărești interesul personal, mai mult decât pe cel al echipei, pentru care ai fost angajat de fapt. Este un fel de autogol al băncii tehnice. Când scopul nu a fost atins, ce mai contează mijloacele? Știm foarte bine limbajul aproape „de lemn” în care toată lumea se gândește la viitor în fotbalul românesc. Viitorul în seara de la Podgorica însemna încă un gol. Așa ne ușuram, poate, viitorul. Cu schimbări defensive la un scor care nu ne ajută, cu ce tupeu putem să ne dorim o grupă mai ușoară la tragerea la sorți, dacă noi nu încercăm să ne ajutăm pe noi?

Horia Tecău, despre titlul fantastic câştigat la Wimbledon: „Să-mi trăiesc visul alături de părinții mei a fost ceva unic”. EXCLUSIV

14:24

Nume uriașe ale fotbalului românesc se mobilizează pentru a o ajuta pe Kassandra Rotariu, fiica fostului mare internațional român

14:24

3. Am pierdut un an și n-am construit nimic

În septembrie 2017, Christoph Daum avea ultimul meci la națională, tot la Podgorica. S-a vorbit despre schimbarea unei generații care s-a cam ratat, despre întinerire și o formulă ce trebuia pregătită să ne ducă la Euro 2020. În realitate, au fost doar 5 jucători care au evoluat în urmă cu un an și nu s-au mai regăist în primul 11, marți seara. Benzar, care a fost titular cu Lituania, Chiricheș, Marin și Andone, care au sau au avut probleme medicale și Găman. Practic, naționala a rămas la fel. Noul staff tehnic nu a schimbat o echipă care clar nu mergea și a continuat să se bazeze pe aceeași jucători. Pentru a vorbi de adevăratata promovare a tinerilor și schimbarea la față a naționalei poate că ar fi trebuit ca jucători ca Ianis Hagi, Cicâldău, Pușcaș sau Pașcanu să fie deja titulari și nu doar chemați „de ochii lumii”.

Concluzia este tristă. Nu doare victoria care nu aduce nimic, cât doare adevărul despre o națională care nici nu a promovat, nici nu a urcat în clasamentul coeficienților și nici nu a împrospătat echipa cu adevărat. O națională ajunsă în urna a patra valorică, la o tragere la sorți. Și când ne gândim că odată România era „cap de serie”.