Câtă minte să ai…

După ce vezi un meci fără scânteie, precum cel de sâmbătă, cu Franța, nu are cum să nu te mănânce palmele când dai cu ochii de Adrian Cristea. Dacă selecționer era Halagian ori Cârțu, pedeapsa rămânea în tiparul clasic. Dinamovistului i se cocoța în spinare o parașută și era debarcat din avion undeva pe o creastă a Alpilor. Cam câtă minte să ai ca să-ți irosești noaptea de după ce tocmai ai aflat că ești convocat în ultima secundă?! Asta în vreme ce șeful lui își vărsa tot năduful pe Răzvan Lucescu, țintă vie pentru că n-a convocat mai mulți dinamoviști cu „dubla” Franța – Austria la ușă.

Asta e, selecționerul lucrează cu materialul clientului. Oricât de mulțumit că n-a ieșit răpus de pe „Stade de France”, Lucescu a simțit mai apăsat decât noi toți că echipei îi lipsește sclipirea. Fracțiunea de secundă de magie care decide un meci sau măcar ține la respect adversarul. Acest har n-a fost însă în niciuna dintre ghetele care au smotocit gazonul sâmbătă. Singurele perechi fermecate erau pe tușă. Cele ale lui Mutu și Cristea, ambele inutilizabile acum. Anul trecut, la rendez-vous-ul de la Euro, Nicoliță fusese desemnat de organizatori cel mai bun tricolor pentru că înghițise cei mai mulți kilometri, ca la un concurs de hamburgeri. De astă dată, premiul probabil ar trebui împărțit, ceea ce spune la fel de mult despre rafinamentul jocului. Cum poți oare să li te opui lui alde Cristea și altora care mustesc de talent, dar fug de performanță ca dracul de tămâie? Explicația pentru care jucători fără sare și fără piper, dar dăruiți, își tot înșiră selecțiile ca mărgelele în colier.