Răzvan Toma scrie despre moartea unui idol al Timișoarei. „Naivul de mine…”

Știind că am fost un fan al Politehnicii Timișoara, acum câteva zile ziaristul Levente Balint m-a informat despre starea gravă de sănătate a fostului fotbalist Adrian Stoicov. Nu m-așteptam însă ca respectivul să și părăsească această lume atât de repede. Urma ca în acest an să împlinească jumătate de secol.

Mi l-am amintit ca pe un jucător sobru, care fără a străluci, își făcea bine treaba, astfel încât nu aveai mari emoții atunci când te gândeai la flancul stâng al apărării „poliste”. Nu era un tip prea volubil, mai mai mereu încruntat, mi-a fost dat să-l văd pe viu în destule meciuri, căci am avut ocazia de a mă afla adesea în preajma familiei „Poli” din acei ani.

Supranumit „Bulgaru” – se deduce imediat de ce, din rezonanța numelui său – el a făcut parte din acea echipă a lui „Poli” de la îngemănarea anilor 80 cu 90, atunci când, după evenimentele din 1989, așa cum speram că vom scăpa de securiști, activiști și alți mizerabili din vechea orânduire, nădăjduiam că și în fotbal ar fi trebuit să se petreacă înnoiri pozitive, astfel încât să poată accede la trofee și alte echipe dincolo de Steaua și Dinamo, printre acestea și „Poli”. Naivul de mine… Totuși acea echipă, chiar dacă nu și-a adjudecat vreun trofeu, a avut câteva realizări: trei clasări consecutive în primele șase, o finală de cupă în care dacă s-ar fi tradus și în scor evoluția din teren ar fi trebuit adjudecată, și două participări în cupele europene, atunci când a eliminat puternica Atlético Madrid. Toate acestea au fost trăite de Adrian Stoicov, de fapt realizate și cu ajutorul lui. Odată cu reculul lui „Poli” s-a stins încet-încet și cariera „Bulgarului”, care ultimele sezoane ale carierei le-a jucat dincolo de Timișoara.

După ce și-a pus ghetele în cui, s-a ocupat de creșterea tinerilor fotbaliști, iar din luna februarie a acestui an fusese învestit în funcția de coordonator al Centrului de copii și juniori la ACS Poli Timișoara.

S-a dus Dincolo de tânăr, mult prea tânăr, însă ca unul care am avut în familie oameni atinși de cancerul pulmonar o afirm în cunoștință de cauză că a fost mai bine că l-a luat Cel de Sus repede, decât să-l fi lăsat să cadă la pat, să facă metastaze și să treacă prin toate chinurile fazei terminale.

Dumnezeu să-l odihnească!