Inima lui Niculae

Lui Marius Niculae inima îi zice să revină la Dinamo. Nu e nimic nou în asta. Nu e prima oară când o zice, nu e nici măcar a 50-a oară și cu siguranță nu va fi nici ultima. Știe el ce știe. După ce ani de zile au învățat și repetat cu obstinență acel „sunt profesionist și îmi fac treaba acolo unde sunt plătit” când se transferau de la o rivală la alta, fotbaliștii români au învățat în sfârșit că e mișto să te pui bine cu suporterii. Așa că au trecut la „specializare”. Au fost crescuți la un club, vorbesc frumos de clubul ăla și râd când sunt întrebați dacă s-ar transfera la rivali. E un pas înainte, nimic de zis.

Marius Niculae face parte din cea de-a doua categorie temporală. Crescut la Dinamo, a jucat acolo și n-a plecat la cine știe ce obscuritate din Ucraina sau Cecenia, ci la Sporting Lisabona. A jucat bine, a ajuns destul de sus și n-a încetat niciodată să-i asigure pe toți că și în stadiul de stafie tot cu Dinamo o să țină. Pe urmă, când cariera a început s-o ia serios la vale, a schimbat un pic: „N-aș zice nu unei oferte de la Dinamo!”. Pe urmă a trecut la „O să mă întorc la Dinamo!”, completat apoi repede și zâmbitor de sintagma „într-o bună zi”. Și cam așa o ține de ceva vreme. Până una-alta, a preferat Inverness și, înainte de asta, onoarea de a sta pe bară la Standard Liege. Problema dragă Marius nu e că n-ai ține tu cu Dinamo, ci că în fiecare vară folosești fraze jucăușe ca alea de mai sus, pentru ca apoi să semnezi zglobiu cu cine știe ce mare forță a campionatelor second sau third-hand.

Așa că Marius, ai două variante: ori chiar vii, ori o lași un pic mai moale. Nu de alta, dar riști ca la un moment dat să se plictisească lumea de treaba asta cu „Dinamo e viața mea”. Că, încet-încet, s-au adunat vreo cinci ani de când o ții așa.